Fericirea cea de toate zilele sau cât de teamă ne este să acceptăm că ne putem antrena pentru a fi mai fericiți

În nevoia noastră de a fi văzuți, acceptați și iubiți de către ceilalți, uităm că stă în puterea noastră de a schimba lucrurile începând de la noi. 

When we feed and support our own happiness, we are nourishing our ability to love. That’s why to love means to learn the art of nourishing our happiness.

Thich Nhat Hanh, călugăr vietnamez, buddhist zen (născut în 1926) 

Doar în momentul în care ne calibrăm definiția fericirii vom fi în stare să acționăm conștient pentru a o îmbunătăți. Sunt care consideră că fericirea este euforie. Îmi pare rău, asta nu pot să ofer. Pot să ofer doar instrumente concrete de creștere a capacității de observație, atenție și prezență, astfel încât evaluarea propriei vieți să se schimbe. Cei care sunt mai degrabă orientați către trecut și veșnic nemulțumiți au tendința de a avea stări de tristețe sau depresive, iar cei care sunt îngrijorați cu privire la viitor au tendința de a fi anxioși. Trecutul nu mai poate fi schimbat, iar viitorul încă nu s-a întâmplat. Drept pentru care, putem acționa doar la nivelul prezentului, observându-ne gândurile, atitudinile și modificând comportamentul.

Suntem capabili de a avea compasiune față de ceilalți și de multe ori suntem extrem de aspri cu noi înșine

Putem avea înțelegere față de greșelile celorlalți, dar suntem maeștri în a ne pedepsi pentru cea mai mică greșeală a noastră. 

 Am fost foarte mult timp în competiție cu mine. Și eram bună. Făceam lucruri, aveam rezultate, dar mereu aveam nevoie de mai mult, mai bine, mai repede. 

Am fost foarte mult timp cel mai mare critic al meu. ”Pfff, doar atât ai putut? Ai fi putut mai bine, dacă te-ai fi străduit mai mult, dacă ai fi fost mai atentă, dacă ai fi fost mai rapidă, dacă ai fi muncit mai mult, dacă nu ai fi renunțat atât de repede.” 

 Prima dată când am auzit gândul ăsta la timp a fost după ce am avut o prezentare. A apărut gândul critic, l-am văzut și a fost o decizie de a-mi spune: ”e doar un gând”. Am ales să-mi spun BRAVO!, chiar fusese o prezentare bună. Aș fi putut mai bine? Poate, doar că timpul nu mai putea fi dat înapoi și era nevoie să văd și ceea ce am făcut bine. 

Ca să poți face mai bine, e important să vezi și ce ai făcut bine

Perfect este un deziderat tare păcătos. În primul rând, pentru că perfect e foarte complicat, dacă nu imposibil. Poate exista doar excelent. Este mult mai simplu să tindem către excelență, chiar dacă diferența pare a fi doar de nuanță, cuvântul este mult mai blând. Luați o operă de artă, indiferent care ar fi ea. Vezi spune despre ea că e perfectă? Perfecțiunea înseamnă comparație, măsurare, verificare, pe când excelența este ceva care produce o emoție. Mi-am dat voie atunci să spun despre discursul meu că a fost excelent. 

Blândețe, acest cuvânt mare 

Eu sunt dreaptă. Judec bine. Evaluez corect. Blândețe, ce-i aia? Cam așa eram eu înainte. Blândețea față de ceilalți era ceva ce înțelegeam. Când am început să verific în ce măsură făceam asta și cu mine, mi-a cam dat cu virgulă. 

Puteam avea înțelegere față de greșelile oricui, găseam o explicație, puteam admite că există și o dată următoare. Când era vorba de mine, eram o ratată. Diferența uriașă între a da greș și a fi o greșeală. De asta am și acceptat atât de ușor să vorbesc la conferințele Fail’d, era un subiect important, trecusem prin asta și depășisem situația.  

Responsabilitate înainte de toate

Sunt genul de persoană care se întreabă dacă nu cumva a înțeles sau a transmis ceva greșit când ajunge la o întâlnire și persoana cealaltă întârzie. Sau eram, mai bine zis. Tot din perfecționism. Eu nu întârziam niciodată, nici măcar la întâlnirile amoroase, unde se spune că ar trebui ca băiatul să o aștepte pe fată. Aiurea, eram mereu acolo, la fix. Sigur că mă enerva dacă celălalt întârzia și consideram asta ca pe o ofensă personală, dar treceam peste. Din păcate, de cele mai multe ori nu spuneam că am nevoie de punctualitate. 

Mi-a luat ceva să înțeleg că suntem responsabili să ne purtăm  și nouă de grijă tot timpul, inclusiv în relații. Că celălalt nu are cum să știe ce anume avem nevoie. Sau poate că știe, dar preferă să ignore. Și atunci de ce nu spunem? Pentru că ne e teamă că am putea fi respinși. Și asta ar însemna ne-iubire. Doar că dacă nu spunem, e o dovadă de ne-iubire a noastră față de noi înșine. 

M-am considerat responsabilă pentru căsniciile mele eșuate. Divorțul în sine a fost cel mai bun lucru care se putea întâmpla, nu despre asta e vorba, dar cândva consideram că fie am ales prost, fie am gestionat prost, din nou toată lista despre ce și cum ar fi trebuit eu să fac mai bine. Într-o relație sunt două persoane. Și nu există un singur vinovat. 

Să ne luăm mai puțin în serios 

Orice căsnicie este un divorț ratat. Când i-am spus prima dată mamei că urmează să divorțez, mama a fost complet dată peste cap. Mi-a luat mult să-i explic că oricât m-am luptat, nu am reușit să fac din căsnicia noastră un mediu în care să ne simțim bine. Ea mi-a zis că instituția este un sistem eficient de creștere a copiilor și că nu e suficient de rău, încât să renunț. Mama mea s-a schimbat mult de atunci, societatea noastră la fel. Nu există motive pentru care merită suferința. O relație (sau o căsnicie) ar trebui să fie un mediu în care să te simți în siguranță, propice dezvoltării, un mediu în care să-ți dorești să fii, fără să te temi că ai putea face ceva greșit, fără să te temi de pedeapsă. Oamenii resping, ignoră și produc durere celorlați în multe și nebănuite moduri. 

Când ne acceptăm imperfecțiunea, putem avea capacitatea de a râde ușor de noi înșine. De noi și de greșelile noastre. Cu condiția să putem vedea ce e bine și să fim blânzi. 

 Pentru conferința aceea despre care vă povesteam în introducere a trebuit să fac un film de prezentare. Habar nu am de ce am crezut eu că trebuie să mă transform într-un prezentator de știri. Vorbesc sacadat, cu același ton tot timpul, relativ plisctisitor, noroc că durează puțin. Pe vremuri îmi era teamă de camera de filmat. Se vede că ridic puțin colțul gurii, fix ca animalele de pradă care-și arată dinții. Am râs de filmarea aceea abia după vreun an. Vă invit să râdeți.

Una dintre dorințele importante ale celor cu care lucrez în sesiunile individuale de coaching sau la atelierele de fericire este să reușească să se critice mai puțin, să se iubească mai mult și să-și acorde prioritate în viața lor.

The time will come

when, with elation,

you will greet yourself arriving

at your own door, in your own mirror,

and each will smile at the other’s welcome,

and say, sit here. Eat.

You will love again the stranger who was your self.

 Derek Walcott (January 23, 1930–March 17, 2017)

Poezia integrală pe brainpickings.