Julieta la psiholog

Consider că rolul specialiștilor este extrem de important. Să-mi fie iertată comparația, dar și copilul l-am dus la tuns, că doar nu era să o ciopârțesc eu acasă. În toate domeniile, sunt oameni care specializați și eu cred că trebuie să le recunoaștem competența. De asta am început să invit psihologi la întâlnirile cu cititorii. Pentru că ceea ce vreau eu să transmit prin romanele mele, lecțiile personajelor, pot fi valorificate și clarificate în prezența unui terapeut. Când am avut eu probleme cu capul (un burn-out despre care voi mai vorbi) m-am dus la specialist. Nu putem deschide uși din capul nostru pe care noi le-am închis, habar n-avem unde să batem. Carmen Paraschivescu a acceptat provocarea și a ajutat la descifrarea relațiilor complicate din roman, ne povestește mai jos cum a fost pentru ea. 

Articol scris de Carmen Paraschivescu 

Toată copilăria mea am citit cărți polițiste, da, am zis copilărie. Prin clasa a VIII-a mama s-a gîndit să avem o discuție serioasă despre acest gen de lectură ușoară și cam prea captivantă. Erau vremurile în care, din ce îmi amintesc, toți copiii din jurul meu citeau, fie că erau copii de nota 10, fie că erau copii care abia treceau clasa. Atunci pericolul pe care-l vedeau părinții era că citeam prea mult și nu mai avem timp să… învățăm, de parcă învățatul excludea cititul. Într-o discuție telefonică cu un prieten în perioada în care învăța pentru facultate: ”ce faci?”, ”păi a plecat maică-mea de acasă și citesc și eu puțin”.

Îmi plăceau toate genurile, aveam mereu începute cîte 3-4 cărți din genuri diferite. Niciodată cele recomandate vîrstei mele, ci cu măcar un pas înainte, nu pentru că aș fi fost vreo supradotată, ci pentru că datorită faptului că am o soră mai mare cu aproximativ 2 ani, am sărit niște etape. Am învățat să citesc înainte de-a merge la școală, am început să învăț o limbă străină (germana) tot înainte de a merge la școală, deci toate au venit puțin mai devreme. Odată pornit procesul cititului, nu m-am oprit niciodată. Fie că sînt cărți, beletristică sau de specialitate, articole din reviste, ziare, pe hîrtie sau online, cărți de bucate sau articole pe bloguri culinare, timpul liber pe care îl am este folosit în acest fel. Sînt de acord cu ideea că un copil care citește este un adult care gîndește, de aceea încerc să insuflu fiecărui copil care intră în raza mea de acțiune această dorință de a trăi mai multe vieți, lucru posibil numai prin citit. Sînt foarte fericită că băiatul meu a început să iubească cititul încă de cînd era foarte mic și că nu s-a plictisit niciodată de practicat această activitate.

Pe Tony am cunoscut-o datorită unei alte pasiuni de-ale mele care are a face mai mult cu mediul online, de aceea singurele imagini cu ea le aveam din poze și postările pe facebook. O femeie frumoasă și foarte entuziastă în ce făcea, o femeie de succes și cu multă influență în viețile celor din jur. Observ după împrietenirea noastră virtuală că scrie niște cărți, da, îmi zic în primul moment, e tot ce îi lipsește unei femei frumoase și de succes, să mai și scrie ceva, tot e la modă să ai un blog unde să scrii cîte un truism pe zi apoi să scoți cu ele o carte de succes. Am și eu prejudecățile mele, ce vreți?  Apoi îmi vin informații despre lansări ale cărților ei prin țară, citesc cîteva recenzii, curiozitatea crește și gata: vreau să-i citesc cărțile și poate chiar s-o cunosc mai bine.       -Bună! Tony sînt! O să-ți trimit cărțile mele, mi-ar plăcea să le citești și să faci o analiză a personajelor și a relațiilor din cărți.

De aici a pornit o provocare interesantă. După foarte mult timp aveam ocazia să mai citesc ceva polițist, mă gîndeam la crime, la cîini polițiști, intrigi, vreun polițist pasionat care urmează logici complicate pe care nici nu le-aș mai putea înțelege după atîta timp în care nu mi-am mai pus mintea la contribuție în sensul ăsta. Abia am așteptat cărțile, foarte curioasă să văd cum și ce scrie o femeie ca Tony. Ba chiar primesc invitația să vorbesc despre cărți și personaje în cadrul lansării cărților la Constanța. Creștea responsabilitatea, dar ca de obicei am răspuns Da!, gîndindu-mă abia dup-aia la ce am de făcut. E modul meu de a funcționa, dacă aș zice mai întîi ”stai să văd!”, probabil nu aș mai accepta nimic din ce mi s-ar propune. E greu și emoționant să vorbești și despre ceva ce ai făcut tu, darmite despre ce face altul. Mai ales că și Tony îmi dă apă la moară: ”dacă-s niște cărți slabe, îmi spui că-s slabe și gata, dar chiar vreau părerea ta”. Gata, m-am hotărît: ”mă apuc de citit și dacă nu-mi plac, o să îi zic!”… chiar nu cred că literatura proastă trebuie încurajată.

M-am apucat de prima, Julieta avea un pistol. N-o să povestesc, n-o să fac un comentariu literar sau o cronică. Nu cred că eu trebuie să spun ce a vrut să spună autorul. Eu vreau să spun ce am simțit și ce am gîndit eu atunci cînd am citit. În primul rînd curiozitate. Acea curiozitate pe care ți-o dă o carte bună polițistă, curiozitate să vezi ce se va întîmpla, cine moare, cine a făcut crima, cum se vor înlănțui între ele evenimentele pe care le citești, care este legătura dintre personaje și acțiune. Apoi, intrată în următoarele capitole, mă trezesc captivată de dialogurile personajelor, de diversitatea trăirilor lor sufletești și mai ales de modul în care acestea sînt expuse și traduse în cuvinte, astfel încît să îmi transmită și mie, cititorului, ce au simțit ei. Anxietate, teamă, furie, indiferență, ignoranță, nerăbdare, pe toate le poți simți dincolo de cuvinte, prin crearea unui cadru atît de real în acel imaginar citit, încît te întrebi ”cum a făcut?”. Asta după ce îți aduci aminte că autorul este acea femeie frumoasă și activă pe care o știi doar de pe net, o femeie a zilelor noastre, dar tu ești obișnuit ca literatura bună să fi fost deja scrisă, iar scriitorii buni de romane să fi dispărut de mult, sau să nu umble pe aceleași străzi cu noi și să nu fie accesibili în telefonul tău mobil. ”Wow, chiar ea a scris asta??”. Ăsta a fost unul dintre cele mai persistente gînduri care îmi treceau prin cap atunci cînd citeam ceva atît de ”viu” încît oftam sau icneam de durere, furie, ură, dezamăgire alături de personajul respectiv. Pentru cine are deja cartea, un exemplu sînt paginile 91-92.

Iată că am trecut și la ce am simțit, după ce am spus ce am gîndit. De multe ori citind m-am simțit ca în cabinet, cu pacientul-familie alături. ”Vedeam” fiecare personaj cu întreaga lui țesătură de relații, cu problemele specifice lor, cu greutate în numirea sentimentelor, cu deficiențele în a și le comunica celorlalți atunci cînd, într-un final, ajung să le cunoască. Am fost puțin uimită: să fii scriitor, să îți dai seama de faptul că personajele tale ”merită” o viață mai bună, iar tu să ”refuzi” să le-o oferi. De ce să nu le dai puțină fericire, să le îndepărtezi puțin suferința dintr-o singură trăsătură de condei sau bătaie de tastă? Dacă un terapeut de familie s-ar apuca să scrie beletristică, cu siguranță i-ar face pe toți fericiți și funcționali. Mi-am formulat întrebări pentru atunci cînd o voi întîlni pe autoare. De ce atîtea probleme? De ce oamenii într-o familie se ceartă ”pe viață”? Poți iubi pe cineva pe care nu-l cunoști? O relație proastă cu mama poate genera o relație proastă cu fiica? E mai importantă imaginea bună a unui tată mort decît prezența lui fizică detestabilă? Este frica de moarte personajul principal al cărții, așa cum am găsit-o în fiecare dintre impulsurile sau chiar pulsiunile fiecărui personaj din carte?

Înaintam cu cititul cărții și începeam să pierd firul relațiilor dintre personaje, așa că, deformație profesională, am început să fac o genogramă, aceasta fiind un instrument indispensabil în lucrul cu familiile, în primul rînd pentru stocarea informațiilor dar și pentru înlesnirea unei viziuni sistemice. Ca de obicei cînd ai un asemenea ”tablou” în față, îți sar mai repede în ochi similitudini ale acțiunii unor personaje din generații diferite, de cele mai multe ori manifestate într-o altă formă, dar care afectează aproape în același mod viața unei familii. Ies în evidență ”triangulările”, triunghiuri emoționale în cadrul cărora se eliberează tensiunea acumulată între două persoane. Toate erau exact ca în viață, ceea ce mi-a relevat o calitate excepțională a autoarei de a observa oamenii, relațiile dintre aceștia, profunzimea sentimentelor și trăirilor lor. Mi s-a relevat și talent dar cred că și efort sau exigență în a expune aceste trăiri în cuvinte astfel încît să ajungă fidel transmise la cititor. Sau o fi talent pur și plăcerea de a scrie. Orgolioasă în ceea ce privește profesia mea, m-am gîndit și că poate autoarea are studii de psihologie, pentru că observația este unul dintre cele mai importante instrumente ale unui psiholog.

Aproape de final, deși eram curioasă să văd unde duce firul logic al povestirii, eram din ce în ce mai convinsă că nu mă aflu în mînă cu o carte polițistă, ci cu un roman psihologic de foarte bună calitate. Dacă cineva e de altă părere, mi-ar plăcea să stăm de vorbă despre asta, am deja muniția pregătită pentru argumentare, deși nu-s un critic literar. Și despre asta am vorbit și am chestionat autoarea: e roman psihologice, e thriller, ce e cu cartea asta?

Vedeți, vorbesc despre întrebările pe care le-am formulat și pe care, într-un fel sau altul, public sau în intimitatea unei cafenele, chiar i le-am adresat lui Tony. Nu am spus nimic despre răspunsuri și nici nu o să spun aici. Eu le-am primit, publicul de la lansarea din Constanța de asemenea a avut ocazia să le audă, ba chiar să pună și alte întrebări. Abia după lansare am avut timp să intru pe site-ul autoarei și acolo am găsit aproape toate răspunsurile, cu sinceritate, asumare, seriozitate, umor, autoironie și sensibilitate. Deși e un om foarte sincer și care nu se împiedică de false modestii, nu a putut să îmi răspundă la una dintre întrebările pe care i le-am adresat aproape cu furie: ”cum de ce n-am aflat de tine și de cărțile tale pînă acum?” Privind partea bună a lucrurilor, e bine că am aflat acum și că pot spune și altora că există.

Pe 30 octombrie se lansează a treia carte din serie, o aștept cu multă nerăbdare și dacă Tony spune că aceasta va încheia seria, atunci nu pot să sper decît că după această serie să urmeze o altă serie.

Succes, Tony! Ai promis că vei continua să scrii, iar eu promit că voi continua să te citesc.

Carmen spune despre ea:

”Îmi place și sînt interesată de tot ce se naște la întîlnirea dintre oameni, locuri, cuvinte și bucate. Citesc, ascult, vizionez, mă plimb și mă bucur să fac toate astea alături de prieteni și familie. Am un băiat, Andrei, și un soț, Paul. Fiecare are propriile lui pasiuni dar avem și unele comune: ne plac plimbările, cărțile, muzica, marea și mediul curat. Sînt psiholog- psihoterapeut și cred că e cea mai frumoasă meserie din lume.”

Carmen este pasionată de gătit și o găsiți cu totul la Garda Culinară.