Pierzi viața când absentezi din ea

Foto Diana Matache, 2015

Acum zece ani, de fapt unsprezece, am primit invitația de a participa într-un proiect de fotografie. Diana mi-a explicat că mă roagă să răspund la trei întrebări și-mi va face poze în timp ce vorbesc. Ne-am mai văzut de vreo câteva ori în toți anii ăștia, unele întâlniri au fost întâmplătoare, pe la evenimente, altele programate, am băut cafele și am povestit. Între timp am făcut schimb de orașe, ea e la Brașov, eu la București. Când m-a invitat acum două săptămâni la studio nu am ezitat nicio secundă; ce poate fi mai cool decât să te vezi după zece ani, unsprezece, fie, dar zece sună mai important, într-o expoziție. Care nu va fi despre cum ne-am schimbat la față, ci despre înțelepciunea pe care am dobândit-o.

Cele trei întrebări de atunci și acum sunt:

1. de ce ți-e frică?
2. ce iubești?
3. ce-ai pierdut?

Șocul nu a fost în legătură cu răspunsurile mele de acum, ci cu diferența dintre mine și mine, iar concluzia e ceva la care mă tot gândesc de mai mult timp: cum ne schimbăm percepția față de viață și lume odată cu înaintarea în vârstă și cum experimentăm diferit. Am zis că mi-e frică de absență, mi-e teamă să nu cumva să absentez din viața mea, să nu fiu prezentă pentru vreo clipă și să-mi scape momentul printre degete. Mi-e frică să nu cumva să nu fiu atentă. Viața e suma tuturor momentelor trăite, pe care, evident, nu ni le vom aduce aminte pe toate, dar vom avea senzația de plin. Și mă refer la momente mici și nu la colecții de momente mari. Mă refer la senzația unui apus care se răspândește și te cuprinde în portocaliu, la senzația de prospețime de pe malul oceanului, la albastrul întins pe care e pictată o barcă cu vele, genul ăsta de momente mici. Atunci îmi era frică de frică. Încă. Acum nici măcar nu-mi mai e, am învățat în multe feluri și de multe ori să trăiesc cu ea. Aveam senzația că m-ar paraliza. Acum știu că am mult curaj, tocmai pentru că accept că mi-e teamă des.

La a doua întrebare am răspuns că tot. Sau că viața? Nici măcar nu țin minte ce am spus, m-a impresionat doar răspunsul pe care îl dădusem atunci, mi s-a părut prețios, era vremea în care aveam impresia sau speranța că voi putea schimba lumea. Acum doar mă concentrez pe ceea ce am de oferit ca perspectivă, ca arie de lucru și de explorare. Fie în lucrul individual, fie în companii, în echipe, produc un impact considerabil, oamenii sunt mai bine după ce lucrăm împreună. Și asta nu se întâmplă ca urmare a ce le spun, ci este un efect al lărgirii cadrului în care își pun întrebări și realizează ce e important cu adevărat. Dacă acum zece ani încă aveam dificultăți în a accepta că eu doar sunt la dispoziția celor care au nevoie de mine, acum nu mai am. Dacă atunci spuneam că iubesc să transform oamenii și să-i ajut să devină mai bine pentru ei, chiar dacă și acum iubesc să fac asta, nu mai e obiectivul meu. Prosperitatea, starea de bine sau fericirea celor din jurul meu nu mai sunt răspunderea mea, eșecul lor nu e vina mea. Eu îmi fac munca mea, sunt prezentă pentru ceilalți, îi conțin și îi însoțesc, dar nu forțez pe nimeni să trăiască într-un anume fel.

Eh, la a treia a fost chiar interesant. Se pare că atunci am răspuns că timpul. Iar acum am zis că nimic. Mă rog, am plecat de la studio și am mi-am pierdut geaca, dar a găsit-o Diana și o voi recupera de la ea. Mă întorc la senzația aceea de liniște și curiozitate simultan. Am tot, iubesc tot, nu pierd nimic. Timpul e o construcție în capul meu. Mi-a luat jumătate de secol să înțeleg asta.

Sigur că suntem cu atât mai înțelepți cu cât avem mai puține provocări, chiar eram într-un moment bun și se întâmplau lucruri bune. Acum trec printr-o perioadă mai complicată, poate că e mai puțină liniște, dar tot iubesc tot.

La întrebarea despre pierdere am răspuns atunci că timp. Că am pierdut și că nu mai vreau să pierd timp. Acum sunt mai înțeleaptă și știu că timpul nu e niciodată al meu, că nu îl dețin niciodată ca să-mi fie teamă că nu-l folosesc corespunzător. Obsesia mea a fost mereu să fiu productivă, să nu pierd timpul… Când eram extrem de tânără spuneam cu privire la relații că au fost o pierdere de timp. Era dureros, îmi făceam rău mie zicându-mi asta, eram prea dură și nu înțelegeam că am stat atâta timp cât am avut nevoie. Retorica din capul nostru necesită în permanență observație și recalibrare.

Poate și de aceea mă gândesc mult în perioada asta la felul în care vorbim despre sănătate mintală. O să adaug aici câteva cuvinte despre ce înseamnă ea, așa cum e definită de Organizația Mondială a Sănătății, ca fiind starea în care suntem bine, avem acces la resursele personale și relații bune cu cei din jur pentru a produce un impact pozitiv în societate. La noi se vorbește despre boală în legătură cu sănătatea mintală, cu ce avem de tratat sau de vindecat. După ce am făcut burnoutul în 2010, am dat de definiția OMS și am căutat ce am de făcut pentru a fi bine, pentru a preveni, pentru a prospera. Am în continuare clienți care se tem de fericire ca fiind ceva imposibil, nu de alta, dar au impresia că fericire înseamnă euforie continuă.

Cred că echilibrul, liniștea și înțelepciunea vin cu vârsta. Cred că am încetat să mai fac balanța de profit și cheltuieli a vieții și mi-am dat voie să ignor eficiența. Nu mai împart experiențele atât de clar în utile și inutile, în câștig și pierdere, în timp valorificat și timp risipit. Trecutul face parte din experiența mea și este așa cum e, nu mai am nimic de schimbat. Am vorbit recent într-un grup despre regrete. În sistemul meu de logică, să regreți ceva ce s-a întâmplat deja e un act inutil, trecutul nu mai poate fi modificat. Poate vinovăție, asta înțeleg, e un sentiment din aceeași zonă, cumva mai asumat. Îmi aduc aminte de perioada de imediat după ce a murit mama că aveam un sentiment de vină destul de puternic. Mă întorc la retorică, mă gândeam de multe ori că aș putut face așa și pe dincolo, dar apoi îmi spuneam că nu am putut, că dacă aș fi putut aș fi făcut. Știu că îmi părea tare rău și mă simțeam vinovată pentru că aș fi vrut ca mama să fi avut o viață mai bună. Dar ea a avut viața pe care ea a putut să o aibă și a făcut tot ce a putut pentru asta.

Poate că maturizarea nu înseamnă să îți fie mai puțin frică, ci să te lupți mai puțin cu realitatea. Să nu mai încerci să forțezi viața să arate într-un anumit fel ca să poți considera că a fost bună. E valabil și pentru viața proprie, dar și pentru viața celor din jur. Avem tendința să credem inclusiv că știm mai bine ce fel de viață ar trebui să aibă copiii noștri. Dar, de fapt, ne dorim doar ca ei să fie fericiți cu viața lor.

Și poate că exact asta am văzut în diferența dintre mine și mine. Nu că am devenit mai sigură, mai puternică sau mai înțeleaptă într-un mod spectaculos, ci că am devenit mai puțin rigidă. Mai puțin convinsă că viața ar trebui să arate într-un anume fel. Sunt mai degrabă dornică să o trăiesc intens. M-am uitat la mine de acum zece ani și nu mi s-a părut că eram mai naivă. Doar mai încordată. Mai convinsă că trebuie să rezolv viața, să o înțeleg, să o optimizez, să nu pierd nimic.

Acum cred că viața nu se pierde atât de ușor. O pierzi când absentezi din ea.

Poate că uneori avem nevoie doar de un spațiu în care să ne oprim puțin și să ne auzim mai clar gândurile. Dacă simți că ți-ar prinde bine asta, te aștept la grupul de reflecție de luna aceasta, pe 28 mai de la 18 la OTOTO Station. Înscriere aici.