To Die or Not To Die
Prima dată când am văzut un cadavru aveam vreo șase sau șapte ani, eram la Constanța și am auzit-o pe bunica vorbind cu o vecină că a murit tatăl Păunesei. Madam Păun era vecina de peste drum, o curte mare, umbrită toată cu viță de vie, cam cum erau mai toate curțile din cartier. L-am luat pe văru-meu deoparte și i-am șoptit că putem merge și noi să vedem „mortu’”. Mai mic decât mine cu un an, a fost bucuros că vin și eu cu o propunere interesantă, de obicei mă refugiam în camera din spate, o fostă magazie transformată în dormitor, unde mă ascundeam să citesc.
Ne-am strecurat printre mulțimea de oameni și am ajuns până lângă sicriu. Tatăl Păunesei era de nerecunoscut, mai avea și un ort pe unul dintre ochi, în cameră mirosea a flori intrate în putrefacție, a vin și a dulciuri. Vecinele vorbeau în șoaptă și, din când în când, se mai auzea câte un bocet. Am fugit de acolo când ne-a întrebat Tanti Milica, o altă vecină și rudă îndepărtată, ce căutăm acolo.
Moartea nu era tabu pe vremea aia. Știam de mici că sfârșitul vine mai devreme sau mai târziu pentru oricine, ascultam sau citeam tot felul de povești care mai de care mai înfricoșătoare, dar știam foarte bine să facem diferența între real și imaginar.
Observ mai nou o tendință care mi se pare cel puțin periculoasă, aceea de a considera că îmbătrânirea e o boală și de a privi moartea ca pe o afecțiune. În general, îmbătrânirea este considerată un proces natural, inevitabil. Unii cercetători susțin însă că am putea interveni asupra mecanismelor biologice care o generează, ceea ce ar putea duce la prelungirea duratei vieții. Această viziune presupune că am putea preveni sau întârzia bolile legate de vârstă prin intervenții direcționate asupra procesului de îmbătrânire. Dacă am considera că îmbătrânirea e patologie și nu un proces natural, s-ar putea deschide calea pentru tratamente care să prevină nu doar bolile legate de vârstă, ci și procesul în sine.
Cu această introducere, intru direct în subiect. După cum știi despre mine, sunt pasionată de tot felul de cercetări în domeniu, mă documentez pentru romane, le chinui pe prietenele mele medici care au neșansa de a-mi răspunde la telefon când mă bântuie vreo întrebare. Scriu articolul pentru că am văzut recent un documentar despre Bryan Johnson, Don’t Die. Mie mi se pare că documentarul a fost produs de Netflix la comanda lui și că e făcut pentru a-i crește notorietatea și a-i promova produsele. Cele câteva critici care apar în film sunt extrem de subțiri, iar el le folosește ca să te facă să crezi că el nu a influențat modul în care e el prezentat. Cred că ar merita ca Netflix să facă și partea a doua, care să se cheme Don’t Lie. Vorbind cu Ada la telefon despre film, m-a întrebat de unde știu că Johnson a plătit Neflixul, nu știu, doar presupun, așa mi se pare. Poate că au făcut-o pe gratis, caz în care e doar incompetență.
Bryan Johnson a vândut compania Venmo și averea lui este estimată acum la frumoasa sumă de 400 de milioane de dolari, din care cheltuiește anual 2 milioane cu scopul declarat de a inversa procesul de îmbătrânire și de a se transforma într-un fel de Benjamin Button (nuvela fascinantă scrisă de F. Scott Fitzgerald îl urmărește pe Benjamin Button, un bărbat care se naște bătrân și, pe măsură ce îmbătrânește, devine din ce în ce mai tânăr). Poate că la momentul la care s-a apucat de demers nu intenționa să câștige din asta, dar apoi o fi văzut cum îi scade contul și a deschis Blueprint, un site de pe care poți cumpăra suplimente de care ia și el. Bine, ar trebui să faci o selecție, el înghite peste o sută de pastile zilnic.
Când te uiți la el, vezi un bărbat care nu mai seamănă nicidecum cu ceea ce era, trăsăturile sunt complet schimbate, părul e vopsit și arată ciudat, uneori chiar i se văd rădăcinile crescute, disperat să devină din ce în ce mai tânăr, obsedat să se țină de programul strict și să obțină rezultate. Face până și transfer de plasmă de la fiul său.
Aproape tot ceea ce folosește nu este validat științific prin studii aprofundate pe oameni. Sunt la nivel de supoziții și presupuneri. Pe alocuri se aude în documentar și această voce critică, apar niște oameni care spun că nu e dovedit științific, că nu există date, că sunt multiple riscuri, dar vocea asta critică e foarte subțire.
Cred că e injust ca un film de reclamă de aproape o oră și jumătate să poarte titlul de documentar. Într-un clip de promovare de pe profilul lui, Bryan Johnson e întrebat dacă se teme de moarte. Răspunde cu nonșalanță că nu cunoaște emoția de frică, nu a experimentat-o niciodată. Cred că omul bifează cu succes multe din caracteristicile unui psihopat, evident, fără latura antisocială. Mi se pare lipsit de empatie și compasiune reală (povestea cu fosta iubită), capacitate redusă de vinovăție (relația cu fosta soție și ceilalți copii), tendința de manipulare și exploatare. Ca studiu de caz a fost distractiv pentru mine, merită de ținut minte ca sursă de inspirație pentru un personaj, deși am impresia că ucigașul din „Anotimpul mireselor”, care folosește sânge pentru a se trata, e mai coerent în motivație, probabil pentru că are o boală care dă și tulburări psihice.
Eu fac parte dintre aceia care trăiesc cu conștiința propriei morți. N-am făcut cursuri speciale despre asta și nici n-am fost în vreun pericol major, pur și simplu m-am născut cu o sensibilitate exagerată, m-a ajutat și mediul plin de provocări din cauza relației tensionate dintre părinți, în plus, am avut și eu înclinația de pune totul sub lupă. Am trăit cu moartea în cap de foarte mică. Nu cu teama de moarte, n-am avut suferințe majore, ci doar cu senzația că e la fel de prezentă ca viața însăși.
Aveam vreo 12-13 ani când am citit ”Toți oamenii sunt muritori” de Simone de Beauvoir. Eu cred că noi suntem cei care dăm un sens existenței noastre și ineluctabilitatea morții ne ajută. Faptul că acceptăm că viața e finită ne poate determina să o trăim mai bine. Contele Fosca ia o poțiune care-l face nemuritor în timpul epidemiei de ciumă din secolul al XIII-lea și trece prin mai multe existențe pe care și le asumă succesiv, terifiat de spaima că va rămâne singur pe pământ împreună cu șoricelul pe care verificase elixirul miraculos. Pierde ființe dragi, asistă la trecerea veacurilor și vede cum lumea nu se schimbă. Infinitudinea vieții anulează sensul acesteia.
Avem impresia că trăim în prezent când spunem ”trăiește clipa”, dar prezentul înglobează atât trecutul, cât și viitorul. Există doar prezentul, un fel de timp continuu în care purtăm cu noi umbre și schelete ale trecutului și influențăm viitorul. Ne-ar ajuta mult să trăim conștienți acest prezent, să putem fi proprii noștri observatori, astfel încât să ne punem amprenta în cunoștință de cauză asupra propriei noastre vieți și să ne asumăm responsabilitatea.
Bryan Johnson nu e nici primul, nici cel mai competent pe subiectul acțiunilor pentru o viață mai lungă. E doar extrem de vocal, cred că sumele de care dispune îi permit să-și facă mai multă publicitate și să câștige mai mult adepți. Spre deosebire de ceilalți care vorbesc despre subiect, Johnson se străduiește clar să obțină prozeliți, încearcă în mod clar să transforme mișcarea într-un cult, recunoaște asta și mai și insistă: „I will make America healthy again”. Cred că îi vine și din faptul că a aparținut bisericii mormone și nu se poate abține să nu facă misionariat.
Ray Kurzweil este printre primii care a vorbit despre imortalitate în contextul în care crede că la un moment dat conștiința umană poate fi uploadată într-un computer. Și el ia vreo sută de suplimente. Contribuția lui la știință este extraordinară, nu doar prin teoriile sale despre viitor care s-au cam adeverit, ci prin dezvoltarea unor tehnologii de succes, precum sintetizatorul de voce și software-ul de recunoaștere a textului.
Recunosc că din cauza lui am încercat să iau un medicament despre care se bănuia că are efecte semnificative asupra memoriei și vitezei de lucru a creierului, ceea ce nu e tocmai dovedit științific. Am renunțat după vreo lună.
David Sinclair este alt bărbat în jur de 50 de ani, cu părul vopsit care vorbește despre tinerețe veșnică și pretinde și el, ca și Johnson, că vârsta sa fizică e de 40 de ani. Ce e de reținut la Dr. David Sinclair este că e profesor de genetică la Harvard Medical School și poate că unele dintre lucrurile pe care le propovăduiește sunt ceva mai susținute științific. Am citit „Lifespan. De ce îmbătrânim și cum să nu o mai facem”, merită. Cu condiția să putem procesa ce scrie, să nu le luăm pe toate ca un delfin flămând care înghite tot ce i se aruncă.
Cel mai mult îmi place de Peter Attia, chiar dacă insistă atât de mult cu exercițiile fizice și eu sunt atât de leneșă, știu că are dreptate. Îmi place pentru că e rezonabil, pentru că spune că nu știm sau că nu avem destule date pentru a stabili dacă unele medicamente, suplimente sau proceduri ca fiind gero-protective (care au un efect dovedit asupra faptului că încetinesc procesul de îmbătrânire). Mi-a plăcut mult și când a clasificat Metformin ca fiind într-o zonă incertă și a mărturisit că l-a luat pentru câțiva ani, bazându-se pe un studiu prea îngust și care s-a dovedit a fi eronat. Nu mai ia Metformin în prezent.
Cred că îl prefer pe Peter Attia și pentru că spune clar că „e cel mai mare blestem să cauți disperat sănătatea fizică și longevitatea și să ignori sănătatea emoțională”.
Îmi place mult documentarul „Live to 100: Secrets of the Blue Zones”, disponibil pe Netflix, în care Dan Buettner, fondatorul Blue Zones și cercetător la National Geographic, explorează comunități din întreaga lume unde oamenii trăiesc semnificativ mai mult decât media globală. Concluziile sale privind factorii cei mai importanți pentru longevitate sunt următoarele:
– dieta predominant pe bază de plante: consumul de legume, fructe și cereale integrale
– activitate fizică moderată: mersul pe jos, grădinăritul, chiar urcatul scărilor
– legături sociale puternice: comunități strânse și sprijin social constant
– scop și sens în viață: un scop clar, care le oferă motivație și satisfacție
– practici de reducere a gestionarea stresului: meditația sau o viziune mai puțin rigidă a ceea ce înseamnă o viață bună.
Cred că toate discuțiile despre îmbătrânire ca boală sunt doar o altă modalitate prin care se mai pot face bani. Dincolo de toate posibilele efecte secundare ale tratamentelor împotriva îmbătrânirii care încă nu se cunosc, cred că am putea lua în considerare și aspectul etic. Va fi îmbătrânirea destinată doar săracilor?
Ceea ce ne face rău e pretenția pe care o avem despre cum ar trebui să fie viața noastră. Ignorăm că viața vine cu o sumedenie de provocări, ne străduim să controlăm tot, ceea ce e imposibil și ajungem să ne bucurăm mai puțin de ceea ce avem deja.
Suntem la început de an, poate ți-ai stabilit deja niște obiective, poate că merită să le verifici și să înțelegi care e intenția reală pe care o ai, e despre ce și cum poți face pentru a avea grijă de tine pentru a avea o viață bună. Iar lucrurile care țin de sănătatea ta emoțională sunt cele care contează mai mult.
Precizare: psihopatia este o tulburare de personalitate caracterizată prin lipsa empatiei și a remușcărilor și tendința de a manipula sau exploata alte persoane. Poate fi asociată sau nu cu comportament antisocial. De asemenea, poate include incapacitatea de a forma relații autentice. Psihopații prezintă adesea un grad mare de farmec superficial, care îi ajută să manipuleze și să câștige încrederea altora.
Eu am avut pe la 30 de ani senzația că trebuie neapărat să-mi fac ordine în tot ceea ce înseamnă viața personală și profesională, că nu mai pot lăsa lucrurile la voia întâmplării. Evident, am mai mărturisit, era vorba de tendința mea de a controla lucrurile, am mai temperat-o între timp. Dar am avut pentru prima dată sentimentul că îmbătrânesc. Din nou, total exagerat, etapa 30-40 e o etapă de creștere fantastică din toate punctele de vedere. Cred că „documentarul” prinde în special la cei care sunt în categoria asta de vârstă, pentru că le creează iluzia că ar putea controla procesul. Și îi face să intre pe Blueprint să comande.
Cred că mesajul important care merită luat din „documentar” e că ceea ce consumăm acum ne afectează pe viitor și că putem face alegeri mai bune pentru a rămâne cât mai sănătoși, cât mai mult timp. Eu m-am gândit (a câta oară?) să încep să mă duc din nou la sală și să-mi iau un antrenor să mă ajute. Ultima dată am fost vreo lună la pilates. Oare se pune?
