Vinovăția
Cei care se simt vinovați își pot corecta greșelile
Am primit cândva o provocare să scriu despre vinovăție. Am amânat mult. Mă simt vinovată? Ei bine, nu. Mă concentrez prea tare pe responsabilitate și acțiune. Rânjesc de satisfacție pentru că nu m-am simțit vinovată de cât a durat. Mi-a fost tot timpul în cap, doar că nu m-am adunat să scriu despre asta.
Provocările mele cele mai mari sunt date de standardele extrem de înalte, nerealiste, de foarte multe ori, pe care mi le pun mie. Am avut o perioadă extrem de productivă, am muncit mult de tot, ma mult decât puteam duce, ceea ce mie mi-e familiar, astfel încât acum nu mai dau același randament. Mă simt vinovată că m-am stors de puteri sau că am abuzat de resursele mele? Nu, tendința mea e să mă simt vinovată acum că mi-a scăzut randamentul.
Măcar am reușit să-mi observ mecanismul, e primul pas pentru a-l schimba. Condiția e să observ că fac asta, să verific ce acțiuni am făcut și CE POT FACE în condițiile date.
Aleg să observ că am nevoie de mai mult timp să scriu un articol, aleg să amân ceea ce m-ar destabiliza, să mă concentrez pe ceea ce e de făcut.
Totuși, am ales să scriu despre subiectul ăsta, doar că am terminat articolul în trei zile, în loc de una singură, așa cum mi-am propus inițial.
Utilitatea sentimentului de vinovăție
Tema e complexă și trebuie să insist de la început că în ceea ce privește vinovăția, atâta timp cât este realistă, vine și cu niște beneficii, ne ajută să ne reglăm relațiile și să ne corectăm comportamentul. Cei cărora le lipsește complet senzația asta când acționează greșit ar face parte mai degrabă din panoplia de personaje negative din cărțile mele. Sunt studii care arată foarte clar că liderii cei mai buni, care produc rezultatele cele mai bune alături de echipele lor, sunt oameni care au un sentiment de vinovăție destul de sănătos. Pentru că le pasă atunci când o dau în bară și pentru că se străduiesc să repare cumva și să facă mai bine pe viitor.
Toate discuțiile pe care le purtăm pe tema sănătății mentale ar trebui să aducă o ușurare și un fel de perspectivă asupra soluțiilor pe care le putem avea pentru a face față mai bine.
Când conștientizăm lucruri pe care le-am făcut și de care îmi pare rău, mă pot simți vinovată, ceea ce-mi permite să le corectez. Vinovăția este în relație cu ceilalți, în legătură cu ceva ce am făcut eu, o încălcare a standardelor sau valorilor mele. Spre deosebire de rușine, care e mai degrabă cu ceva din exterior, cu ceea ce ”se face” sau ”nu se face” că așa zice lumea.
Ca femeie, ca mamă, fiică, soră, iubită sau toate rolurile în care mă manifest în relație cu cei apropiați, sunt multe șanse să-mi pierd echilibrul. Să greșesc într-una sau alta din părți sau față de o persoană sau alta. Îmi aduc bine aminte de perioada în care, workaholică fiind, aveam un conflict despre timpul pe care mi-l petreceam cu fiica mea și cât munceam. Mă străduiam de fiecare dată ca momentele în care eram împreună să-i fie complet dedicate, să purtăm conversații utile și să mâncăm cel puțin o masă, de obicei cina, împreună, în fiecare zi. Țin minte că Ada mi-a zis odată că plec prea mult, era o perioadă când aveam delegații destul de des și eram doar câteva zile pe săptămână cu ea, uneori doar în weekend. Dincolo de faptul că i-am zis că înțeleg că-i este greu, i-am zis și că dacă am fi locuit în Anglia, aș fi trimis-o la boarding school (internat) și ne-am fi văzut doar în weekend. Aceasta era – și încă e – de multe ori filozofia mea: ”hai să vedem și ce e bine în condițiile date”. Acuma e greu de crezut că acest ”atâta timp cât se poate și mai rău înseamnă că acum e bine” al meu era ușor de asimilat pentru un copil de zece ani, dar aveam și eu doar 30 la vremea aceea. Sunt sigură că am făcut tot ce am putut.
M-am întrebat de multe ori dacă am fost o mamă bună și știu că asta e o presiune pe care multe dintre noi o simțim. Cred că am fost, de cele mai multe ori. Sunt sigură că am făcut și greșeli. Important este că m-am străduit întotdeauna să fac TOT ce pot mai bine, să învăț, să înțeleg și să schimb.
Ada răcea foarte des în clasa a cincea. Stresul de la școală, a urmat gimnaziul la colegiu, proaspătul divorț, toate au destabilizat-o. Mi-a zis într-o zi că nu se simte prea bine și eu am insistat să se ducă la școală, de unde m-au sunat după vreo două ore să o iau acasă, avea temperatură mare. M-am simțit eu vinovată? Evident! Mi-a părut extrem de rău, i-am explicat că am greșit și că voi fi mai atentă pe viitor, voi ține mai mult cont de ceea ce-mi spune.
Care este dialogul meu cu mine
În momentul în care am făcut ceva care mă face să mă simt inconfortabil, e util să mă întreb cam cum mă poziționez. Care e povestea din capul meu? Ce-mi spun? Îmi pun o etichetă: ești o proastă, ești rea, ești … sau mă refer la acțiune: ai făcut o prostie. Condiția de a observa ce am făcut și cum mă raportez la asta este esențială pentru a-mi păstra echilibrul.
După ce realizez cam ce am făcut, e util să verific dacă am făcut tot ce am putut eu. Pentru că una e ceea ce cred eu că ar trebui să fac sau să pot face, și alta e ceea ce am putut cu adevărat. Trebuie să înțeleg și contextul și intenția. În cazul în care am greșit, ceea ce e posibil, această senzație că mă simt vinovată mă poate ajuta și să repar. Pot face asta fie gândindu-mă, fie având o discuție cu persoana respectivă. Scuzele sunt valoroase atunci când îmi exprim și intenția de a corecta și atunci pot întreba ce pot face ca să corectez.
Aceasta e varianta de vinovăție rațională, dacă vrei. Există și situația în care pot dezvolta o vinovăție irațională, alimentată de niște gânduri la fel de iraționale, despre o situație externă care nu e în controlul meu sau despre ceva ce s-a întâmplat în trecut. Sau în legătură cu o persoană care nu mai e în jurul meu. Uite, spre exemplu, mama mea are o demență degenerativă extrem de severă. Uneori mă recunoaște, alteori nu. O vizitez cam la două zile, uneori mă simt vinovată că nu petrec mai mult timp cu ea. Prima întrebare e aceea dacă fac tot ce pot. Răspunsul e da. Pot trece mai departe. A doua întrebare ar putea fi cum aș putea face mai mult și pot stabili să o sun mai des la telefon. Este exclusă o conversație cu ea pe tema asta, pentru că uita că am fost acolo de îndată ce plec, așa că nu e o soluție să stabilesc împreună cu ea. Toate aceste variante sunt raționale. Pot avea și un sentiment irațional de vinovăție în legătură cu boala mamei, să încep să construiesc povești în capul meu despre cum sau ce ar fi trebuit să fac pentru ca asta să nu se întâmple, doar că ar fi neproductiv. Chiar dacă apare un astfel de gând, verific dacă vreau sau nu să-i dau valoare de adevăr. Dacă nu, accept că e doar un gând.
În cazul în care aș rămâne captivă în gândul irațional că aș fi putut face ceva creez o vinovăție disfuncțională, care mă poate afecta, păstrarea unui astfel de discurs duce la stări de regret, stări de tristețe create doar cu ajutorul imaginației. Avem capacitatea asta de a tot evalua trecutul, doar că el nu mai poate fi schimbat. Acțiunile mele concrete pot fi făcute doar acum, în prezent și merită să-mi canalizez energia pe ce pot face concret.
Dacă ne referim la o situație pe care nu o mai putem repara, putem să găsim ceva în care să ne implicăm voluntar și care să ne dea senzația de contribuție. Sau putem și să ne gândim cum putem face mai bine data viitoare.
Vinovăție în legătură cu mine și rușine în legătură cu ceilalți
Rușinea vine din modul în care ne raportăm la ceea ce cred ceilalți despre noi. Dacă vinovăția vine din cum cred cu că ar trebui să fiu, din comparația cu acea imagine idealizată a mea, rușinea vine din ceea ce ar urma să creadă ceilalți despre mine, din încălcarea ”normelor”. Vinovăția creează regret și dă spre stări depresive, fiind despre ceva din trecut, pe când rușinea creează teama de necorespundere și dă spre anxietate.
Gestionarea sentimentelor se învață crescând capacitatea de a observa dialogul sau povestea din capul nostru. E esențial să-mi dau seama cât de rațional mă poziționez și cum mă duc înspre ce soluții aș putea avea să reglez. Eu nu-mi pot controla gândurile, dar pot alege dacă le validez ca fiind raționale sau iraționale. Mă uit la fapte: ce am făcut și ce pot face.
Poate că-mi vin gânduri dacă sunt o mamă destul de bună sau o fiică destul de bună, apoi verific de unde sunt criteriile astea de evaluare, etichetele și judecățile. Dar eu ce ma făcut? M-am străduit? Am făcut eu TOT ce am putut? Și dacă da, cum aș putea face mai bine? Putem avea tendința de a ne compara cu alții, doar că noi nu suntem alții. Pot avea această apăsare, această incertitudine că nu sunt destul, că nu sunt perfectă… Pot doar să mă străduiesc ca acțiunile mele să fie cele mai bune pe care le pot face acum.
Suntem datori față de noi înșine să avem grijă de noi și aici aduc în discuție un concept destul de dificil, acela de blândețe. Cât de dispusă sunt să văd obiectiv străduința mea?
În momentul în care îmi lipsește compasiunea față de mine, e destul de greu de crezut că pot avea un impact bun asupra celorlalți, dacă dau rateuri la ceea ce stă cel mai mult în controlul meu să fac. Pot avea grijă de ceilalți dacă am de unde da. În cazul în care rezervorul meu de resurse e gol, de unde le dau celorlalți? Sigur că în cultura noastră e ceva care ne duce spre egoism, doar că e fals. Egoism e atunci când acțiunile mele sunt în detrimentul celorlalți sau dacă le fac rău intenționat. Când sunt teribil de obosită pentru că am avut o zi de muncă îngrozitoare, pot alege să amân să o vizitez pe mama până a doua zi.
Vinovăția naturală se referă la acțiuni concrete, la ce am făcut sau nu am făcut, în comparație cu ceea ce cred eu despre mine că aș fi putut face, dar vinovăția toxică devine despre acea imagine idealizată a mea ca mamă, ca fiică , ca femeie, ca iubită, funcție de toate standardele lumii pe care eu le-am internalizat. Vocile acelea au devenit ale mele.
Cred că mai multă observație și atenție asupra proceselor mentale pe care le avem ne-ar putea face mai mult bine. Dacă ne-am concentra mai mult pe fapte decât pe gândurile pe care le avem. Repet, e imposibil să controlăm ce gândim, însă e posibil să alegem dacă gândul e rațional sau dacă e doar un gând. Instrumentul pe care l-am publicat acum trei ani, Caietul Fericirii, face tocmai asta, te pune să urmărești cum te poziționezi și cum alegi să te comporți. Sunt subiecte săptămânale pe care le lucrezi. E important să vedem și ce e bine în viața noastră pentru a ne poziționa corect față de noi înșine.
Am spus mai devreme că eram dependentă de muncă. Sigur că această exprimare la timpul trecut este doar un alint. Ideea e că mai sunt și acum, doar că mă pot observa mai bine, pot programa mai bine ce, cât și cum muncesc, astfel încât să n-o mai dau în bară. Am făcut un burnout (epuizare cronică) în 2010, când era abia în tendințe să faci așa ceva. Am și vorbit destul de mult despre asta. Sunt peste zece ani în care tot ce am învățat a fost canalizat înspre modalitățile de a nu mai ajunge la asta, la crearea unui ritm de muncă și odihnă mai echilibrat. Îmi cunosc apetența către rezultate și știu acum să o controlez. Am lucrat mult cu mine.
Revin cu întrebarea esențială, deoarece trecutul sau acțiunile pe care le-am făcut deja nu mai pot fi schimbate, îmi rămâne doar să observ:
CE SE POATE FACE ÎN CONDIȚIILE DATE?
E nevoie să-ți ceri scuze? Dacă da, alege un moment în care să poți vorbi despre tine, să spui că recunoști că ai greșit și să întrebi cum ai putea repara.
E nevoie să schimbi ceva? Observă doar mecanismul pe care îl ai. E primul pas către schimbare. Mai durează doar foarte puțin de la acest prim pas să poți respira cu o secundă în plus și să faci diferit data viitoare.
Ai nevoie de ajutor? Caută pe cineva în care să ai încredere și față de care să te simți în siguranță și vorbește despre alegerile pe care le-ai putea face pe viitor.