Vorbe vorbe

M-am enervat. Mă doare neputința și renunțarea părinților, profesorilor, librarilor sau bibliotecarilor. Nu, nu cred că e imposibil să-i facem pe tineri să citească. Nu, nu cred că sunt irecuperabili. Sunt convinsă că vor să vorbească mai mult decât vor să asculte, așa că ar fi de inițiat niște conversații, în loc să li se țină prelegeri.

Am avut o conversație cu o profesoară de limba română de clasa a noua care mi-a zis că au certat-o părinții că le-a recomandat copiilor „De veghe în lanul de secară”, pentru că Holden e trist, bea, fumează și vorbește despre prostituție și despre moarte. Mi-a stat mintea în loc. Cum adică părinții unor copii care stau cu capul în telefon, în medie patru ore pe zi, și care au acces la tot felul de platforme, inclusiv pornografice, se leagă de Holden Caulfield?

Tocmai de aici pornește și campania despre citit din Marea Britanie. Ea ține cont de interesul pe care îl are un individ față de orice domeniu și îl invită să aprofundeze cu ajutorul lecturii. Îi dă voie să citească orice, doar să citească.

Avem privilegiul de a fi învățat să scriem, de a fi în stare să citim, de a deține cărți sau de a le putea împrumuta din biblioteci, de a le citi și de a le comenta. Șansa asta e destul de nouă. Avem doar în jur de o sută de ani de când cititul a fost „liberalizat”: s-au făcut eforturi de alfabetizare, școala primară a devenit obligatorie, hârtia a devenit mai accesibilă ca preț, cărțile nu au mai fost apanajul elitelor, au început să circule.

La o sută de ani de la momentul în care putem spune că cititul a devenit un obicei accesibil, deși numărul de ani pe care copiii îi petrec la școală e din ce în ce mai mare, literația pare din ce în ce mai mică. Problema nu mai este alfabetizarea, ci literația: ce înțelegem din ceea ce citim.

Pentru a adresa această problemă complicată, în Marea Britanie 2026 este Anul Cititului. Campania a fost lansată și ca măsură de protecție a inteligenței colective. Nu întâmplător: brain rot a fost cuvântul anului în 2024, un diagnostic cultural mai degrabă decât o glumă de internet. El descrie această uzură lentă a gândirii, care apare atunci când mintea este hrănită constant cu fragmente rapide, fără profunzime, fără continuitate și fără sens. E nevoie să ne oprim din a o hrăni cu firimituri, pentru a-i da spațiu în care să se așeze, să mestece și să digere informație mai lungă și mai complicată. În acest context, cititul e dincolo de un hobby: devine un exercițiu de igienă mentală — unul dintre puținele care mai pot reface capacitatea de concentrare, de înțelegere și de judecată nuanțată.

Campania Go All In, susținută de National Literacy Trust, pornește de la această observație incomodă: știm să citim, dar ne-am pierdut antrenamentul de a gândi în profunzime. Cititul, în forma lui vie, nu crește doar vocabularul, ci capacitatea de a face legături, de a susține o idee, de a tolera ambiguitatea și de a rămâne într-o întrebare mai mult de câteva secunde.

Într-o lume a reacțiilor rapide și a certitudinilor stridente, lectura este unul dintre puținele exerciții care încetinesc judecata și rafinează gândirea. Nu ne face automat mai inteligenți, dar ne face mai puțin simplificatori, mai puțin grăbiți să tragem concluzii, mai puțin vulnerabili la zgomot. Poate că miza reală a acestui An al Cititului nu este performanța, ci reducerea prostiei ca reflex — acea prostie care apare atunci când nu mai avem răbdare cu ideile, cu nuanțele și cu complexitatea lumii.

Campania recomandă cititul de plăcere: dacă te interesează fotbalul, citește despre fotbal; dacă preferi să gătești, sunt cărți despre viețile marilor bucătari-chefi. Orice pasiune ai avea, poți citi despre ea. Orice te interesează să citești e important — doar citește. Îți las linkul, merită văzut cum e construită campania: https://goallin.org.uk/

Există un interes crescut față de poveștile adevărate și față de auto-ficțiune (sau non-ficțiune creativă, non-ficțiune narativă, literatură confesivă, memorii). Le-am pus pe toate laolaltă pentru că vreau să vorbesc puțin despre această zonă de frontieră.

Scriu acum la Mame și fiice, un volum pe care l-aș încadra la non-ficțiune creativă. Nu va fi un volum de memorii — nu e doar despre mine — și nu e ficțiune, pentru că poveștile sunt reale. Te invit din nou să completezi, dacă nu ai făcut-o până acum, întrebarea pe care ai fi vrut sau ai vrea să i-o pui mamei tale, dar nu poți sau nu îndrăznești.

Interesul tot mai mare pentru auto-ficțiune vine, cred, dintr-o curiozitate tot mai intensă pentru ce este real și cine este autorul din spatele narațiunii, într-o lume în care ne afișăm constant fragmente de viață în social media. Cu cât imaginea de sine devine mai editată și mai performativă, cu atât crește dorința de a întâlni un adevăr mai nuanțat, mai lent, mai asumat — iar literatura devine spațiul în care această întâlnire încă e posibilă.

Citeam „Persoana întâi” de Richard Flanagan, un roman despre un tânăr care își dorește să devină scriitor și prinde un proiect de ghostwriter pentru un individ care a fraudat bănci și sistemul, posibil ucigaș. M-a impresionat un schimb de replici între o autoare de memorii, o tânără aflată la al treilea volum, și personajul principal:

„– Ca modalitate narativă, romanul e mort. […] E fals să inventezi povești ca să explici ceva. […] Toată lumea vrea să fie persoana întâi. Autobiografia e tot ce avem.
– Sună a selfie literar.”

E nevoie să ne arătăm unii altora, să ne apropiem și să ne conectăm — acesta este, pentru mine, rostul poveștilor pe care le împărtășim. Ceea ce îmi doresc cu Mame și fiice este să te ajut, ca mamă, fiică sau bunică, să te înțelegi mai bine pe tine, pe fiica ta sau chiar pe mama ta. La modul ideal, observăm că suntem în contact cu noi înșine și în relație cu celălalt. Tot ceea ce spunem și facem, impresia despre lume și modul în care o „citim” și vorbim despre ea, ne construiesc în permanență. Separarea există, dar felul în care mă raportez la lume e esențial pentru starea mea de bine. Mă transform în funcție de cum interacționez cu ceilalți și de cum integrez ceea ce trăiesc. Pe măsură ce înțeleg mai bine, am mai multă compasiune — față de ce se întâmplă în jur, dar și față de mine. Psihologia relațională, de la Carl Rogers la neurobiologia interpersonală, arată că nu ne construim separat de lume, ci în contact cu ea. Felul în care relaționăm devine, în timp, felul în care trăim. Modul în care înțeleg ce s-a întâmplat cu mama și cu mine îmi va permite să fiu o mamă mai bună. Treptat, generație după generație, poate deveni mai ușor.

Am două autoare pe care vreau să ți le recomand.

Mary Karr, Clubul mincinoșilor. Am citit-o de două ori. La început n-am avut încredere în gusturile literare ale persoanei de la care am primit cartea și nici măcar n-am citit coperta patru vreo lună. Apoi am deschis ambalajul de plastic și am devorat-o. Am recitit-o acum vreun an. E de un rafinament al mânuirii limbajului cum rar găsești în scrieri atât de personale. Și are mult umor.

Dacă la Mary Karr vorbim strict de memorii, la Lucia Berlin lucrurile sunt mai nuanțate. A scris povestiri inspirate din locuri prin care a trecut și din oameni pe care i-a întâlnit, astfel încât la ea e mai mult ficțiune decât auto. Recomand Manualul pentru femei de serviciu.

Am primit de la mai multe persoane întrebarea sau solicitarea de a organiza ateliere de scriere creativă. Deocamdată le țin pe cele de scriere autobiografică și journaling, unde e vorba atât de capacitatea de a ne auzi gândurile și de a le așterne pe hârtie, cât și de abilitatea de a percepe mai mult din ceea ce vedem, auzim și simțim. Cu cât observi mai mult lumea, cu cât ești mai atent la conversațiile din jur, cu atât poți scrie mai bine despre ea. Ne vedem pe 19 februarie la OTOTO Station, aici link pentru înscriere.

Poate că cititul, scrisul și poveștile pe care ni le spunem sunt, în fond, felul nostru cel mai simplu și mai profund de a reduce distanța dintre generații și de a ne face viața, unii altora, mai inteligibilă. Eu scriu pentru că am nevoie să împărtășesc și să contribui. Știu că mă citești și mă bucur.

Au fost foarte multe momente în care am vorbit despre cum suntem noi două ca mamă și fiică. Am povestit despre relația noastră, am promis întâlniri speciale cu mame și fiicele lor pe care nu am apucat încă să le facem. Am vorbit deseori despre faptul că am lucrat la relația noastră, că nu am fost înțelepte din naștere nici măcar eu, că am greșit de multe ori, dar am avut puterea să recunosc și față de mine, și față de ea. Vorbim și acum despre cât de mult ne străduim să fie bine, despre cum ne cunoaștem și ne oferim spațiu, despre cum încercăm să nu ne apăsăm butoanele.

O relație între două persoane adulte, cum suntem noi două acum, e responsabilitatea amândurora. Dar până când a crescut, totul a fost la mine, pentru că eu eram adultul dintre noi. Eram ieri la cină împreună. Când nu vreau să răspund la ceva, mi se întâmplă să schimb foarte brusc și evident subiectul, fără să țin cont de ceilalți. Când așteaptă un răspuns, Ada poate fi extrem de insistentă și de sâcâitoare. Aseară am observat că amândouă am fi avut tendința să ne ducem către mecanismele cunoscute și, în mod surprinzător, am avut amândouă înțelepciunea de a ceda. Eu am recunoscut că nu pot face față subiectului, Ada a admis că pune presiune doar pentru că e obișnuită să facă asta. Mama mea spunea că e de preferat să ții cont de momentele bune când ai de vorbit ceva important cu cineva, să ții cont dacă îi e foame, sete sau somn. Mama avea foarte multe momente când era înțeleaptă.

Am auzit deseori întrebarea: „Sunt o mamă destul de bună?”. Mi-am pus-o și eu de multe ori, mai ales după ce Ada a crescut. Când era ea mică, eram atât de preocupată să fac totul bine, încât nu țin minte să mi-o fi pus. Dacă mă uit acum în urmă, mi-e clar că am făcut tot ce-am putut. Cu toate astea, am greșit de multe ori. Ne confruntăm cu dezamăgirea copiilor noștri și poate că ne e greu să-i facem față. Am ratat momente, am țipat când nu era cazul, am luat decizii care au făcut mai mult rău decât bine. Am făcut tot ce am putut; uneori am putut puțin și am greșit mult, alteori am făcut mult și am greșit puțin.

Transformarea se întâmplă atunci când reușim să admitem că am greșit. Ca mame. Sau ca fiice.

În perioada aceasta lucrez la un volum care se numește „Mame și fiice”. E despre relațiile dintre generații, despre greșeli și reparații, despre lucrurile pe care le învățăm unele de la altele și despre întrebările pe care ajungem să le punem abia când nu mai putem fugi de ele. Mă refer aici și la cele care vor citi volumul adulte fiind. Scopul lecturii ar trebui să fie să înveți ceva pentru generațiile viitoare. Și mi-ar plăcea să te fac să și râzi din când în când, dacă s-ar putea.

Am rămas însărcinată la 20 de ani. Surpriză. Când am născut, m-am gândit că mi-ar fi prins bine un manual de utilizare. Pe vremea mea – știu cum sună, dar nu uita că eu am născut în 1991, când abia începeau să se schimbe lucrurile – exista practic o singură carte: Mama și copilul de Emil și Herta Căpraru. Cartea e extraordinară: plină de blândețe atât față de mamă, cât și de copil, cu mult bun-simț. Probabil că au mai apărut și altele, nu le-am consultat. Pe mine m-a ajutat enorm „manualul” lor.

Când am născut-o pe Ada știam doar că îmi doresc și că sunt responsabilă să-i asigur copilului meu bunăstare fizică, emoțională și intelectuală. Aveam nevoie de niște obiective concrete. Aveam douăzeci de ani și aveam nevoie să înțeleg ce am de făcut. Iubirea era deja acolo – o cunoscusem când am văzut mânuțele mici și zbârcite, ochii care îi stăteau închiși mai tot timpul și șuvițele de păr negru care îi veneau pe frunte.

„Mame și fiice” va fi departe de un manual, va fi o înșiruire de povești și provocări, poate că unele te vor ajuta. Sigur va fi pentru toate vârstele. Știu, unele subiecte s-ar putea să fie incomode și poate te temi că fiica ta va citi așa ceva. Dar sunt subiecte din viața reală, necosmetizate, care pot fi un început bun pentru o conversație profundă. Ne este frică să abordăm subiectele grele cu fiicele noastre pentru că nu vrem să știe despre greutăți, disfuncționalități, greșelile pe care le-am făcut. Ne place să pretindem că noi nu am greșit, să le fim exemplu. Doar că această pretenție de perfecțiune le afectează. Văd și ele că le ascundem ceva.

Eu sunt acum într-o perioadă de trecere de la tinerețe la bătrânețe. Mi se rupe de toate tendințele prin care media încearcă să ne convingă că 50 e noul 30 sau 60 e noul 40. Sunt în etapa în care sunt, o etapă despre care societatea ezită să vorbească pe bune. Ce este o femeie care nu se mai identifică prin maternitate, nu mai poate face copii și încă nu are nepoți? O femeie la menopauză. Pare că femeia la 50 de ani e identificată cu o patologie, deși menopauza nu e o boală. Tot felul de explicații despre ce a pierdut și despre suferințele inerente.

Societatea ne transformă într-un fel de obiect al milei, deși femeia la 50 de ani, ai cărei copii au crescut, care se ocupă de părinții în vârstă, care este în floarea vârstei și a carierei, este o resursă extrem de valoroasă de înțelepciune. Am trecut prin numeroase etape, provocări grămadă, transformări esențiale. E momentul să vorbesc. Iar eu scriu.

Intenția mea cu volumul este să te ajute ca mamă, fiică sau bunică să te înțelegi mai bine pe tine, pe fiica ta, pe mama ta. Din păcate, conversațiile noastre sunt prea rare și prea  superficiale, vorbim prea puțin despre ceea ce chiar contează. Niște discuții oneste și profunde între generații ar putea aduce perspective extrem de valoroase.

Când am început să scriu la volum, am lansat o întrebare. Un formular online la care am primit aproape două sute de răspunsuri. L-au completat adolescente și tinere adulte, dar și femei mature. Cartea aceasta va fi citită de mame sau viitoare mame care își doresc să afle ce ar fi mai bine, de tinere care vor să înțeleagă ce să facă sau ce li s-a întâmplat.

Am avut tot felul de discuții cu mame și cu fiice, dar m-ar ajuta și perspectiva ta. Pentru că, dincolo de poveștile mele, dincolo de ceea ce am trăit eu cu mama mea sau cu fiica mea, există mii de alte istorii care merită auzite. Și multe dintre ele nu au fost încă spuse.

Gândește-te ce ai vrea să o poți întreba pe mama ta. Sau ce ai fi vrut să o fi întrebat cândva, dar nu ai îndrăznit. Ce anume ai vrea să știi despre ea, despre tine sau despre lume? Ce întrebare ți-a rămas blocată în gât, ani la rând? Dacă ai avea deschidere completă, dacă nu ți-ar fi teamă, dacă ai ști că nu te judecă și că nu se apără, la ce întrebare ai vrea, cu adevărat, să afli răspunsul?

Poate e o întrebare simplă. Poate e una incomodă. Poate e o întrebare pe care o porți cu tine de mult timp și care nu și-a găsit încă locul. Oricare ar fi ea, e valoroasă. Pentru tine. Pentru mine. Pentru cartea asta. Și, poate, pentru cineva care o va citi și se va regăsi acolo.

Voi închide primirea de răspunsuri în două săptămâni. Îți mulțumesc dacă alegi să completezi formularul și să lași o întrebare care contează. Uneori, o singură întrebare pusă cu onestitate poate deschide o conversație care schimbă o relație. Sau o generație.

Un ghid de planificare realistă, cu blândețe și structură

La început de an, avem o mulțime de planuri. Schimbarea din calendar pare ca un fel de linie de start: vom citi mai mult, vom merge la sport, vom mânca mai sănătos, vom petrece mai mult timp cu familia, ne vom implica mai mult în viața socială. Pentru că avem o mulțime de roluri diferite: la muncă, în relațiile pe care le avem, în familie, cu prietenii sau în societate, avem și intenții diferite în multitudinea de forme sociale în care ne manifestăm. 

Ne întrebăm dacă trebuie să ne stabilim obiective și cât de îndrăznețe ar trebui să fie. Cred că ține de modul în care funcționăm, contează să învățăm să ne cunoaștem și să ne ajutăm noi pe noi. Stabilirea de obiective ar trebui să fie ceva ce ne ajută și nu ne împiedică. 

Pentru că e o discuție care apare frecvent la început de an cu clienții mei în coaching, o să vorbesc puțin (pe larg) despre ce ar putea ajuta ca planurile să se transforme în realitate. 

Când începem 

Începutul de an e o convenție foarte puternică, pentru că e a noastră a tuturor, dar poți să știi că sunt o mulțime de momente pe care le poți considera un NOU început: pe 14 ianuarie e anul nou pe rit vechi, urmează curând anul nou chinezesc, vine primăvara și există 1 martie, dar și în fiecare lună e o dată de întâi, o să fie solstițiul, ziua ta de naștere și tot așa, în fiecare luni începe o nouă săptămână. Insist pe puterea pe care o are fragmentarea pe săptămâni, pentru că îți oferă o perspectivă bună, ții minte, uneori ne pierdem obiectivele pentru că le întindem pe o perioadă foarte lungă. Vezi articolul De acum până la 4000 de săptămâni. 

Cu ce începem 

Avem o mulțime de dorințe. Dacă le transformăm în obiective, ar fi de preferat să luăm câte unul, pe rând, chiar dacă ținem cont de toate, să fie unul singur care să ne preocupe în mod intens și să ne canalizăm energia înspre acesta. Apoi îl traducem în acțiuni concrete: „voi mânca cel puțin o masă sănătoasă acasă pe care o voi găti eu însămi”. Apoi desfac și mă întreb ce presupune: niște rețete, o listă de ingrediente, stabilirea unei zile când mă duc la piață și am grijă ca în calendarul meu să-mi fac loc pentru mersul la cumpărături. 

CUM știu ce vreau 

Ne dorim diferite lucruri, ne dorim transformare sau progres, dar uneori ne vine greu să ne alegem un obiectiv concret din multitudinea de preocupări  pe care le avem. Vrem să dezvoltăm ceva sau să încetăm altceva, oricum ar fi, repet, e nevoie să ne traducem în acțiuni clare pentru a înțelege exact ce avem de făcut și pentru a ne ține de un plan. 

Ca să mă pot ține de un obiectiv, trebuie „să merite”. Undeva în capul meu să îl evaluez ca fiind suficient de important și de interesant. Poate că dacă reușesc să îl aliniez cu valorile și cu sensul meu în viață, mi-ar fi mai ușor să înțeleg importanța pe care o are și să pot face mai mult efort. Obiectivele pe care mi le fixez ținând cont de mine în loc de impresia pe care o pot face pentru ceilalți au mai multe șanse de a fi duse la îndeplinire.  

CUM știu ce pot 

Provocarea cea mai mare e să-mi dau voie să mă observ, pentru a mă cunoaște mai bine. Cu cât știu cât mai multe lucruri despre mine, cu atât pot alege mai ușor ce contează și pot defini mai bine acțiunile concrete pe care le am de făcut. Trebuie să știu care e ritmul meu, care sunt lucrurile care îmi fac mai multă plăcere: dacă mă duc la sală dimineața sau la prânz sau care sunt ingredientele pe care merită să le includ în salate. 

Contează să știu despre mine care îmi sunt tendințele, tentațiile sau predispozițiile. Poate că e bine să țin minte că mă apucă în fiecare zi pe la trei după-amiaza o poftă de ciocolată. E momentul în care sunt obosită și creierul meu ar vrea ceva. Sunt studii care arată că e vorba de un deficit de săruri când poftesc ceva dulce, așa că merită să-mi creez un alt obicei, acela de a mânca gulie cu sare pe la ora respectivă. Totul e un proces de trial and error: văd ce funcționează pentru mine și personalizez. 

E posibil să-mi vină să mă arunc și să-mi propun ceva ce pare posibil, dar nu e: să mă duc la înot de trei ori pe săptămână la 6 dimineața. Îmi încurcă ritmul de somn, mă dă peste cap toată ziua. Dacă îmi setez un obiectiv mai mic, poate chiar să merg doar o dată pe săptămână de la ore diferite, până când mă prind ce funcționează mai bine pentru mine, m-ar ajuta mai mult. 

CUM stabilesc prioritatea 

Când încep ceva nou, e de preferat să-mi aleg un singur obiectiv și să îl programez detaliat pentru o perioadă de trei luni, cu obiective mici săptămânale sau chiar zilnice. Dacă vreau să citesc, îmi propun să citesc o carte pe lună, să zicem, asta înseamnă 10-15 pagini pe zi. Pe măsură ce fac ceea ce mi-am propus, e esențial să-mi observ progresul și să caut ce aș putea îmbunătăți. Din nou, cu cât mă uit la acțiuni concrete, cu atât îmi va fi mai ușor. 

CUM păstrez provocarea

Orice mi-aș dori să fac, trebuie să fie ceva suficient de provocator, să-mi aducă noutate, dar să nu fie devastator de greu și cu consecințe prea mari în celelalte domenii ale vieții. 

Din toate dorințele pe care le am, e important ca obiectivul să-mi ofere simultan provocare și încredere – suficient de interesant, altfel ne plictisim – și suficient de confortabil încât să nu avem senzația că e imposibil.  

CUM formulez obiectivul 

E important să-mi vorbesc despre ce voi face și nu despre ce nu mai vreau să fac, mintea mea va înțelege mai ușor.   

Dacă îmi propun să citesc mai mult, contează să-mi clarific ce, cât și cum: în fiecare seară, la culcare, voi citi câteva pagini dintr-un roman antrenant. La culcare îți recomand să citești doar ficțiune sau ceva cu poveste. Cărțile de dezvoltare personală se citesc ziua, la birou. De preferat să îți alegi romane care te captivează și să observi progresul pe care îl faci. Azi cinci pagini, mâine 10. Sau azi trei pagini, dar contează să te exprimi corect: „am reușit să citesc, totuși, 3 pagini” în loc de „n-am reușit să citesc decât 3 pagini”.  Orice călătorie începe cu primul pas și orice lectură cu prima pagină. 

SMART e un acronim pentru: specific, măsurabil, posibil de atins, realizabil sau realist și definit în timp. Cu cât ne putem clarifica mai bine în acțiuni concrete, cu atât mai ușor putem face ceea ce avem de făcut. Spre exemplu, în loc de vreau să fiu bogat/ă, slab/ă să am succes, să am pătrățele, să-mi spun ce anume ar fi cazul să fac – e mai ușor de identificat dacă pot formula în verbe – acțiuni. 

SMART nu e o rețetă rigidă și nici un test de performanță, ci un instrument de clarificare care ne ajută să vedem mai limpede ce avem de făcut și dacă ceea ce ne propunem e posibil în viața reală.

S – SPECIFIC – clar –  să învăț spaniola la nivel conversațional 

M – MĂSURABIL – contează să mă pot evalua. Pentru asta, voi avea nevoie să-mi clarific ce înseamnă „nivel conversațional”: să pot citi orice text și să înțeleg cel puțin 80% din el și să pot vorbi fluent cu oricine despre subiecte uzuale. 

A – ATINS – posibil de atins, transformabil în acțiuni. Ne referim la acțiuni, așa că va trebui să-mi stabilesc clar cât voi învăța zilnic (poate o oră, poate două),  săptămânal (5 ore) și pentru cât timp (următoarele trei luni).

REALIST și RELEVANT – relevanța e ceva ce ar trebui să stabilesc de la bun început, dar o trec și aici. Trebuie să-mi pot răspunde la întrebarea „care e motivul pentru care e important pentru mine?” – vine din valoarea mea despre învățare continuă, știu că îmi va crește capacitatea creierului, urmează să plec în Spania, trebuie să fie acolo un de ce, de preferat unul intrinsec, care ține de motivația mea personală spre interior, nu spre exterior, cum ar fi să fiu cool. 

Realist – în condițiile vieții mele, pentru că orice schimbare a unui comportament are consecințe. Dacă mă duc la sală în mijlocul zilei, nu voi mai putea merge la prânz cu colegii, dacă stau în fiecare zi o oră să învăț spaniolă, voi scurta plimbările în natură. Ține de maturitate să mă raportez corect la efectele alegerilor mele și să am o relație corectă cu timpul. 

Timpul – definit în timp – în trei luni voi ajunge să vorbesc spaniola la un nivel minim conversațional. 

CUM verific dacă am ales corect 

Pe o scală de la 1 la 10, cât de motivată sunt pentru a face tot ceea ce mi-am propus? În cazul în care sunt departe de 10, merită să verific cum pot formula diferit sau ce anume schimb: durata, conținutul sau chiar obiectivul. 

CUM mă susțin pentru a îndeplini ce mi-am propus 

• blândețe 

Deși am crescut într-un mediu în care am avut impresia că a motiva pe cineva înseamnă să îl cerți când nu reușește, cred că suntem în punctul în care putem înțelege că e greșit. Nu te ajută să te înjosești sau să-ți spui cuvinte urâte: „nu ești în stare, ești… Mai degrabă e util să-ți dai voie să fii lângă tine atunci când ai un eșec și să te sprijini pe tine să te ridici. 

Calitatea esențială pe care ar merita să o manifești e blândețea față de tine. Sigur că e o capcană dacă înțelegi „nepăsare” prin „blândețe”, eu îți propun doar să îți dai voie să accepți că ai avut o zi mai proastă și că vei reuși mai mult mâine. 

Blândețea înseamnă să te susții în deciziile și acțiunile care sunt bune pentru tine pe termen lung. 

Compasiunea față de tine te ajută să te susții în continuare. Verifică-ți acțiunile concrete, observă că ai făcut ce tot ai putut. 

• flexibilitate 

Pregătește-te pentru o cursă cu obstacole. Te vei enerva dacă ești rigid/ă și lucrurile din exterior te dau peste cap. Rareori realitatea e exact așa cum ne imaginăm, așa că e nevoie de flexibilitate.

• cunoaștere de sine 

Ce interval din zi este cel mai potrivit pentru tine să faci ceva anume? Poate înveți mai bine dimineața, poate la sală e mai ok să mergi la prânz. Observă și stabilește sau reconfigurează traseul în funcție de ceea ce e mai potrivit. 

Cum anume te pregătești pentru a te apuca de treabă? Faci o plimbare înainte, meditezi sau stai în liniște, identifică ce funcționează pentru tine. Studiile spun că o plimbare are efecte benefice asupra motivației astfel: crește la 30 min, 3 ore sau 11 ore de la plimbare.   

Toleranța la frustrare este capacitatea de a accepta că lucrurile nu se întâmplă doar cum avem noi pretenția. Vreau să alerg mâine dimineață, îmi pregătesc tot, dar plouă. Mă enervez. Ajută? NU. Pot doar să mă întreb „ce pot face în condițiile date” sau „ce pot face în loc de alergare”. 

• ușor, plăcut, distractiv

Deși pare contra intuitiv, șansele de îndeplinire a ceea ce ne propunem cresc cu cât ne asigurăm că ceea ce urmează să facem e ușor, plăcut și distractiv.  

ușor 

Să zicem că îmi propun să renunț la ciocolată și alte dulciuri sau gustări nesănătoase. Dacă mă gândesc la faptul că ronțăitul e deja ce mi-e teribil de familiar, mă pot decide să le înlocuiesc cu ceva mai sănătos: morcovi bețișoare, ardei gras și castraveți. Practic, fac ca lucrurile la care vreau să renunț să fie foarte greu sau aproape imposibil de obținut, dar ceea ce vreau să introduc să fie extrem de la îndemână. Adică arunc din casă toate batoanele de ciocolată cu alune, mini-înghețatele, alunele, chips-urile și-mi pregătesc cutii la frigider cu morcovi bețe cu lămâie. 

E la fel de valabil și pentru mersul la sală: îmi caut sala cea mai aproape de mine, la colțul străzii pe cât posibil sau pun cartea pe noptieră, dacă cititul e obiectivul meu. 

plăcut 

E important să știu despre mine că ardeii grași iarna, în special cei import Olanda, mi se pare că miros a petrol. Nu am idee de unde vine impresia asta, nu mă lupt cu ea, țin minte că obiectivul trebuie să fie cât mai ușor, așa că o să-mi pun doar morcovi și mere de ronțăit. 

La sală voi merge să fac acel sport sau acea disciplină care mă atrage. Cum cea mai apropiată sală de mine e una care are pilates reformer și știu că mi-ar plăcea mai mult să merg la ceva cu muzică, dar fac o oră până acolo, îmi place reformer destul de mult, aleg să merg la pilates reformer. Poate că ție îți place alt sport, alege-l pe acela. 

Când vine vorba despre citit, alege-ți ceva care să-ți placă. Începe cu povestiri, sunt scurte și îți pot oferi recompensa că ai citit până la final în fiecare zi. 

distractiv

Poate vrei să faci sport acasă, dar ai banda de alergat în pivniță. Combină ușor și plăcut, adu-o în camera de zi și uită-te la seriale în timp ce alergi, ca să fie și distractiv. 

Citește cartea care-ți place în timp ce mergi cu transportul în comun sau ascult-o în căști în timp ce faci curățenie. 

• prieteni și rețea de sprijin

Ajută mult mult ca cei din jurul tău să te susțină în demersul tău și poate că ai nevoie de ajutorul lor. Cel mai bine e să mergi direct să le spui că vrei să faci ceva anume și ce pot face ei pentru a te susține. 

Poți merge împreună cu cineva la sală și e posibil să te țină mai mult decât primele două sau trei luni, așa cum reușesc până în 20% dintre cei care se abonează în ianuarie. Un factor important e și vremea bună, poate că 80% care renunță aleg să alerge în parc din aprilie… zic și eu. Poți citi aceeași carte cu un buddy și să vorbiți despre ce ați citit sau te poți înscrie într-un club de carte. Știu că am amenințat că fac unul, te țin la curent. 

Evoluțiile nu se întâmplă dintr-o rezoluție bine formulată, ci dintr-o relație mai bună cu tine, cu timpul tău și cu felul în care alegi, zi de zi, să te susții.

Despre timp, începuturi și o formă mai blândă de grijă

Trăim, în medie, aproximativ 4.000 de săptămâni.

Nu e o metaforă motivațională, ci un calcul simplu care schimbă felul în care ne uităm la timp, la începuturi și la presiunea pe care o punem pe prima zi din an. Poate că nu contează cum începe anul, ci dacă, săptămână de săptămână, avem grijă de bunăstarea noastră fizică, mentală și emoțională.

Nu știu cine a venit prima dată cu ideea sau cine a scris primul mesaj cu „un an mai blând”, dar a prins foarte tare. Pare că pe mulți ne-a scuturat anul care tocmai s-a încheiat și tare am vrea ceva diferit. Sigur că Anul Nou e o convenție, dar e una colectivă care funcționează și tare bine prinde să avem măcar câteva zile senzația că o luăm de la capăt. Doar că uităm extrem de repede. Totul tinde să se estompeze după primele săptămâni, uităm și ce ne-am propus și de ce, ne prinde un ritm amețitor de rotiță de hamster și avem senzația că nu ne mai putem da jos.

Doar că putem. Cum? Ne uităm mai bine în jur, ne dăm voie să vedem că noi înșine ne ținem prizonieri în rotiță și facem alegeri mai bune, atât cât ne stă în putință.

Există un calcul simplu care are darul să dezamorseze dramatismul tuturor începuturilor noastre: dacă trăim, în medie, în jur de 80 de ani, asta înseamnă aproximativ 4.000 de săptămâni.

E matematică și e mai mult decât o metaforă. Ideea a fost popularizată de Oliver Burkeman în Four Thousand Weeks, carte publicată în 2021 (Poți comanda volumul pe Libris cu titlul 4000 de săptămâni).  Ideea a prins tocmai pentru că refuză orice formă de optimism forțat. Adevărul e că funcționează mai bine cu cei care își pot asuma propria responsabilitate pentru viață și faptul că e finită. 

Subtitlul volumului e „time management pentru muritori”. Cartea mută timpul într-o unitate mai ușor de perceput, mai ușor de traversat și e foarte optimistă, pentru că în fiecare săptămână o iei de la capăt. E mai puțin despre eficiență sau control, ci eu aș zice că e despre intenție.  Doar mută timpul într-o unitate pe care o simțim mai aproape și o putem administra mai ușor. Anii sunt abstracți și mari, săptămâna trece repede, aproape că nu o vezi dacă nu te concentrezi. Am lucrat într-o firmă germană (apoi elvețiană) în care ne plănuiam calendarul pe săptămâni și poate că am exercițiul ăsta deja bine integrat. Poți încerca să vezi dacă ți se potrivește și pentru agendă să notezi că mergi la mare în W18 de 1 mai. Practica pe săptămâni am folosit-o și când am scris Caietul Fericirii, sunt 52 de săptămâni, pare mai ușor, treci mai lejer de la o săptămână la alta. 

Am fost la o înmormântare în ultima zi a anului trecut. Adică ieri. Și cred că și de asta recomand practica pe săptămâni, dacă anii par abstracți și lungi, cu mai multe anotimpuri care mai nou se și amestecă frecvent între ele, săptămânile sunt mai ușoare, sunt finite, repetabile și pot fi (și sunt, stai liniștit/ă) imperfecte.  

Când începi să gândești viața în săptămâni, multe dintre presiunile simbolice se desprind de la sine. Inclusiv cea legată de începutul de an.

Pentru că, dacă avem 4.000 de săptămâni la dispoziție, 1 ianuarie nu mai e o poartă magică, ci doar începutul uneia dintre ele. Poate ușor mai încărcată de sens, dar nicidecum decisivă.

Și totuși, revenim an de an la aceeași superstiție încăpățânată:

Cum e prima zi din an, așa-ți va fi tot anul.

O propoziție care pune pe umerii unei singure zile o greutate disproporționată, ca și cum viața ar funcționa pe bază de probă eliminatorie.

Dormi până târziu? Vei fi obosit tot anul.

Stai în pijamale, cu cafeaua în mână, fără planuri mărețe? Ai ratat startul.

Te cerți cu cineva? An compromis.

Dacă muncești, vei munci tot anul. Dacă nu muncești, vei fi leneș tot anul.

Este fascinant cum superstiția reușește să te prindă din orice poziție indiferent ce ai alege, tot ai greșit puțin. Eu m-am trezit la opt și jumătate. Ceva mai târziu decât de obicei, dar mă bântuia articolul ăsta și m-am apucat să scriu la el. E proaspăt. Dacă ar fi să cred superstiția, înseamnă că voi munci tot anul. Ai să râzi, mă bucură, eu sunt mai degrabă workaholică, nu mă laud, e doar o constatare, grija mea e să nu mă epuizez. 

Dacă mutăm perspectiva de la an la săptămână, ceva se schimbă. 

O săptămână nu cere strălucire, mai sunt încă 52 într-un an. 

Oricum ar arăta ziua de luni, mai vin încă șase după ea și întrebarea onestă pe care să ți-o pui e aceea dacă ai avut real grijă de tine. Te anunț că grija față de tine este propria ta responsabilitate și doar a ta, odată ce ai devenit adult/ă. Și încă o informație care poate fi incomodă, nu e același lucru cu răsfățul și cu îndreptățirea, nu înseamnă că dacă ai grijă ți se cuvine tot.  

Săptămâna și grija responsabilă de sine o măsură onestă a bunăstării. E diferită de o zi simbolică, cum e prima zi a anului, contează mai mult dacă săptămână de săptămână am fost atentă și am făcut ceva pentru mine, pentru ceilalți și pentru lume.  

Grija înseamnă bunăstare fizică, mentală și emoțională 

La nivel fizic, grija înseamnă atenție la nutrienți, mai mult decât la restricții.  

Atenție la corp, nu la imagine. La ce îl susține, nu la ce îl pedepsește.

O săptămână în care am mâncat haotic, am ignorat semnalele corpului sau am funcționat pe pilot automat nu e un eșec.  Când gândesc în săptămâni, dispare ideea de „am stricat tot”, așa cum se poate întâmpla pe 1 februarie când vei fi constatat că nu vei fi mers la sală de trei ori pe săptămână și că nu ai dat jos cele 10 kg. Sau 5. Sau 3. 

Pentru că nu strici o viață într-o săptămână. Și cu atât mai puțin într-o zi.

La nivel mental, grija se traduce, pentru mine, prin ce las să intre, cum procesez și cum vorbesc: ce citesc, pe cine ascult, din ce surse îmi iau explicațiile despre lume, când mă aud pe mine și ce anume aleg să cred din tot ceea ce gândesc. 

Literatura bună, gândirea nuanțată, textele care nu simplifică agresiv sunt forme de igienă mentală. La fel cum sunt și limitele puse știrilor senzaționaliste, pseudo-experților și verdictelor rapide.

O săptămână în care am citit ceva care m-a așezat, care mi-a lărgit puțin perspectiva, contează mai mult decât o zi în care am avut multă energie.

La nivel emoțional, grija de sine nu e niciodată solitară, ci se construiește în relație: în conversații în care pot fi autentică și nu contează dacă sunt și eficientă, în întâlniri în care nu rezolvăm nimic și reușim să ne conectăm, în timp petrecut împreună în care ne vedem cu adevărat, ne susținem și ne ridicăm reciproc.  

O săptămână bună emoțional nu e cea fără emoții dificile, ci cea în care nu le traversez singură.

Puse cap la cap, aceste trei dimensiuni rup presiunea de pe începutul de an. Pentru că, dacă știu că pot avea grijă de mine săptămânal – fizic, mental, emoțional – nu mai depinde nimic de o zi anume. Nici de 1 ianuarie. Nici de un „start perfect”.

Poate că problema cu superstiția „cum faci în prima zi” nu e naivitatea ei, ci felul în care ne împinge spre control exact într-un moment în care avem nevoie de blândețe. Vezi, de asta avem nevoie cu toții și de asta ne-am tot trimis urări cu un an blând, cel puțin eu asta am făcut. 

Pentru că 1 ianuarie vine adesea după oboseală, după bilanțuri forțate, după emoții amestecate. Și exact atunci ne cerem claritate, entuziasm, direcție. Avem pretenția de la noi să ieșim la scenă deschisă și să fim primiți cu aplauze. 

Dar viața, de cele mai multe ori, începe altfel: cu liniște, cu confuzie, cu un „mai vedem”.

Și aici îmi vine mereu în minte replica lui Scarlett O’Hara, de la finalul filmului Pe aripile vântului: „La urma urmei, și mâine e o zi.”

Replica asta nu e despre amânare, e despre timp, despre faptul că nu le poți face pe toate într-o singură zi, dar contează să începi, despre călătorii care durează mii de pași, dar e esențial să începi cu primul. 

Despre faptul că nu trăim o singură zi decisivă, ci mii de săptămâni imperfecte.

Despre faptul că, peste o lună, cel mai probabil, nu ne vom mai aminti ce am făcut pe 1 ianuarie: dacă am stat în pijamale sau dacă am ieșit la plimbare, dacă am fost foarte veseli sau doar liniștiți.

Așa că, dacă ar fi să rescriu superstiția începutului de an, aș face-o așa:

Contează să începi de undeva, fie din 1 ianuarie, fie de luni. 

Contează dacă, săptămână de săptămână, te străduiești să fii bine cu tine, să faci bine celor din jurul tău. 

Ai grijă de tine fizic, mental, emoțional. 

La urma urmei, avem la dispoziție undeva la 4.000 de săptămâni în total și mai e o zi și mâine.  

Te invit să-ți răspunzi la o întrebare care pare simplă și nu e deloc: cum ar arăta Crăciunul ideal pentru tine.

Înainte să te vezi într-o cabană din Elveția sau pe o plajă din Caraibe, te rog să ții cont de realitate. Imaginează-ți Crăciunul ideal în condițiile date, cu bradul ușor strâmb, cu un cadou rămas neîmpachetat și cu friptura puțin uscată, dar astea sunt detalii, cine vine pentru detalii? Azi e 23 decembrie. Încă n-ai bilet, n-ai împachetat și, dacă nu există o posibilitate reală să te urci într-un avion, ar fi bine să revii cu picioarele pe pământ. Ca să aduci visul mai aproape de realitate, nu ca să renunți la el.

Poate că răspunsul tău e că ți-ai dori liniște. Poate pace. Poate zâmbete la masă. Poate să mănânci ceva bun, fără grabă, fără tensiune. Gândește-te la atmosferă, la decor, la oamenii din jurul mesei, la felul în care ai vrea să te simți când se lasă seara.

Și apoi vin și-ți pun a doua întrebare, cea care schimbă totul: ce ai putea face tu pentru asta?

Ajungem deseori în capcana neputinței pentru că ne concentrăm mai mult pe pretențiile pe care le avem despre cum ar trebui să arate realitatea decât pe ceea ce putem face concret pentru a o influența. Vrem un Crăciun bun, dar așteptăm să vină din afară. Vrem să fie cald, dar nu ne întrebăm cât de calzi suntem noi. Vrem să fie gustos, dar nu ne gândim ce am putea aduce la masă, la propriu sau la figurat.

Vrei să fie un Crăciun bun? Cât de bun ești dispus sau dispusă să fii tu?
Vrei să fie liniște? Ce ai putea face ca să contribui la ea?
Vrei apropiere? Ce ai fi de acord să inițiezi, nu doar să aștepți să ți se întâmple?

Zilele trecute am avut o repetiție generală cu o mătușă și cu verișoara mea. A fost ca o petrecere de intro, pentru că nu vom fi împreună în Ajun, cum făceam de obicei. Ani la rând, Crăciunul a însemnat o întâlnire mare, cu toată familia la mine acasă, o sufragerie plină de voci, de râsete, de replici care se suprapuneau. La un moment dat am fost 18. Cu scaune aduse de prin toate camerele, cu cineva care mânca sprijinit de perete și cu râsul care se auzea în toată casa.

Totul a început în 2002, când regretatul meu unchi, Costel, a spus că am o casă suficient de mare încât să ne strângem cu toții la mine. Ultima reuniune de familie fusese la înmormântarea tatălui meu, în vara aceea, și ideea ni s-a părut nu doar bună, ci necesară. Au venit toate cele patru surori, mama și ale ei, și aproape toți verișorii.

Între timp, unii au plecat din țară, alții din oraș, alții de tot. Suntem mai puțini. Ne-am dori să fim mai aproape, dar e greu, aproape nerealist acum. Cine știe, poate la un moment dat vom reuși din nou.

Cu Nina și Ioana ne-am adus aminte împreună de toate Ajunurile în care râdeam mult, dar ne mai și împungeam. S-a întâmplat de multe ori să fie și cu lacrimi. Au fost destule momente în care întrebări insistente sau replici tăioase au picat prost.

Ai crede că tensiunile apar în timp ce mănânci, dar adevărul e că cele mai sensibile sunt momentele dintre felurile de mâncare, când masa e goală, farfuriile sunt ridicate și spațiul se umple cu vorbe. Contează cine se ridică primul să ducă farfuriile, cine rămâne, cine schimbă subiectul și cine îl adâncește. În spațiul acela dintre se joacă, de multe ori, vechile roluri.

Ada a scăpat mereu de tirul replicilor acide. Era cea mai mică dintre cei tineri și nu intra în colimator. Eu, în schimb, fusesem ciuca bătăilor în copilărie. Nu m-au afectat prea tare nici comentariile despre cât eram de împiedicată, nici glumele despre cât eram de slabă. Imaginează-ți că-mi spuneau Olive, iubita lui Popeye Marinarul. Nu faptul că era slabă sau urâțică mă deranja cel mai tare, ci că Olive era și cam prostuță. Asta mă irita.

Dincolo de spațiul dintre felurile de mâncare, mai există un alt spațiu, cel de după. Spaniolii au un cuvânt pentru el: sobremesa. Sunt acele momente care nu mai țin de mâncare, ci de stat. De ascultat. De lăsat lucrurile să se așeze. Acolo se poate întâmpla o mică magie, nimic spectaculos, dar suficient cât cineva să spună ceva adevărat și ceilalți să rămână și să se deschidă.

Și aici revin la întrebarea de la început: cum ar arăta masa de Crăciun ideală pentru tine și ce ai putea face tu pentru asta?

De cele mai multe ori, răspunsurile se adună în jurul acelorași cuvinte: apropiere, căldură, armonie, iubire. De aceea contează enorm intenția cu care te așezi la masă. Ce ai vrea să se întâmple? Și ce ești dispus sau dispusă să faci ca să creezi acel spațiu?

Poate că primul pas e să mergi cu inima deschisă și să inițiezi, nu doar să reacționezi. Să spui tu primul că te bucuri că îi vezi, că ți-ai dori să fie o atmosferă destinsă. Uneori evităm să facem asta pentru că avem impresia că nu ține de noi sau că nu are rost. Dar dacă renunțăm cu toții, atunci cine rămâne să încerce?

Există lucruri simple care pot detensiona atmosfera. Unele țin de gesturi, altele de întrebări. Uneori e suficient să scoți ceva dintr-un sertar și să-l așezi pe masă.

Fotografiile

Dacă alegem să ne uităm împreună la poze și scoatem albumele sau cutiile în care erau păstrate fotografiile – oare îți aduci aminte că a existat o vreme în care imaginile se țineau așa? – e important să știm ce facem cu momentul acela. Fotografiile pot apropia, dar pot și răscoli, pot deschide uși sau pot lăsa lucrurile suspendate într-un aer greu, dacă nu suntem atenți.

Îmi aduc aminte de ultima dată când a venit mama la noi de Ajun. Boala se instalase deja și căuta mereu să meargă acasă, chiar și atunci când era în apartamentul ei. Am crezut că-i va face bine să ne uităm la fotografii vechi. Pentru ea au fost imagini cu necunoscuți. Pentru noi a fost cumplit. Ne-au dat lacrimile când am realizat că nu mai recunoștea pe nimeni, nici măcar pe sine. Aveam impresia că ne-a pierdut, dar ea nu simțea asta. Doar pe noi ne durea distanța.

E greu când părinții, bunicii sau rudele apropiate se îmbolnăvesc de demență degenerativă. Ei se pierd de tine în timp ce tu ești acolo.

Tocmai de aceea contează enorm felul în care ținem spațiul și întrebările pe care le punem, pentru că ele pot transforma un moment fragil într-unul de apropiere.

Despre cei care nu mai sunt: pentru ce i-ai admirat, ce crezi că ai luat de la ei, ce ai învățat. Despre cei care erau copii în fotografii și acum sunt adulți: cum crezi că au ajuns cine sunt, ce calități i-au ajutat, ce lecții au luat cu ei. Dacă te descoperi pe tine în poze: cui îi porți recunoștință, care au fost marile lecții.

Întrebările nu sunt ca să forțeze răspunsuri, ci ca să țină firul conversației într-un loc sigur, în care fiecare poate intra atât cât poate și cât simte.

Jocul cu întrebări

Nu sună foarte natural să spui, mai ales părinților sau bunicilor, „hai să ne jucăm”, și e de înțeles. De multe ori, oamenii sunt timizi, nu se simt confortabil să vorbească despre ei sau se tem că vor spune ceva nepotrivit. Poți să te gândești la asta nu ca la un joc, ci ca la o invitație. O invitație de a sta puțin altfel împreună.

Ideea vine dintr-un studiu despre care am mai scris în articolul „Deschiderea din 36 de mutări”. Acolo am povestit despre felul în care întrebările potrivite, puse în ordinea potrivită, pot crea apropiere. Lista de acolo e lungă și gândită pentru conversații unu la unu. Aici am adaptat principiul pentru un context de familie, cu generații diferite la aceeași masă.

Întrebările de mai jos nu cer răspunsuri perfecte și nu au variante corecte. Fiecare poate răspunde atât cât simte și poate să sară peste o întrebare dacă nu e un moment potrivit. Nu e nimic de demonstrat și nimic de rezolvat.

Singura regulă care contează e felul în care ascultăm. Când cineva vorbește, e important să-l lăsăm să termine, fără corecturi, fără ironii, fără replici care să taie firul. Dacă nu avem ceva bun, cald sau util de spus, e suficient să rămânem în tăcere.

Poți alege să citiți întrebările pe rând sau să le scrii pe cartonașe și să le trageți la întâmplare. Nu e necesar să le parcurgeți pe toate. Contează mai puțin câte întrebări bifați și mai mult dacă cei care răspund se simt bine și în siguranță. Dacă simți că ajută, la final puteți aplauda fiecare răspuns, nu pentru ce s-a spus, ci pentru curajul de a fi spus.

Lista de întrebări

Runda I – încălzirea

1. Dacă te gândești la copilărie, care e Crăciunul de care îți aduci aminte cu bucurie? Descrie atmosfera și cum te-ai simțit.
2. Care e mâncarea ta preferată de Crăciun?
3. Ce înseamnă pentru tine Crăciunul perfect și ce am putea face cu toții ca să-l avem azi, în seara asta?
4. Ce ai schimba la modul în care petrecem noi sărbătorile? Ce ai vrea să facem diferit?
5. Ce anume ți-a adus cea mai mare bucurie anul acesta?
6. Pentru ce ești recunoscător/recunoscătoare anul acesta?
7. Care crezi că e lucrul cel mai bun pe care l-ai făcut pentru tine anul acesta?
8. Care e cel mai amuzant cadou de Crăciun pe care l-ai primit vreodată? De ce îl consideri așa?
9. Care a fost cel mai frumos cadou de Crăciun pe care l-ai primit vreodată? Raportează-te la momentul respectiv și spune de ce era important pentru tine.
10. Ce cadou îți dorești pentru anul viitor?
(aici răspunde fiecare și cineva notează)

Runda a II-a – conectarea

(aici e important să le spui tuturor că, dacă nu au ceva frumos, cald sau bun de spus, e mai bine să se abțină)

11. Care sunt trăsăturile pozitive pe care le avem în comun ca familie? Cum ai continua după „noi suntem mai degrabă…”?
12. Care sunt defectele pe care le avem în comun ca familie? Cum ai continua după „noi suntem mai degrabă…”?
13. Dintre toate figurile din trecutul familiei, cine te inspiră cel mai mult și de ce?
14. Care sunt calitățile celor din familie, din prezent, care te inspiră?
15. Ce ai vrea să spui despre tine și ceilalți nu știu?
16. Ce ai curajul, în sfârșit, să spui despre tine, dacă simți că e un moment potrivit?
17. Ce întrebări ai despre ceva din trecutul familiei noastre?
18. Ce ai fi vrut să întrebi despre familia noastră când erai mai mic/ă și nu ai îndrăznit?
19. Dacă ai putea invita pe cineva din familie la masă, cine ar fi și ce ai vrea să-l întrebi?

Întrebarea de mai sus necesită precauție. E posibil să se lase cu plâns. Nu te speria. De sărbători ne amintim adesea de cei care nu mai sunt. Faptul că îi pomenim îi aduce mai aproape. E în regulă să plângem. Suntem împreună.

Runda a III-a – închiderea

20. Ce crezi că ar fi important să facem diferit unii cu alții, ca să ne fie mai bine când suntem împreună?

Nu știu cum e să parcurgi această listă de la cap la coadă. N-am făcut-o încă. Dar știu că mi-aș dori să o fac la următoarea masă în care vom fi din nou împreună.

Există și jocuri gata făcute, cu întrebări despre copilărie, iar unele dintre ele susțin și cauze bune. Spre exemplu cel creat de The Funny Brand. Dacă îl cumperi, jumătate din încasări merg către organizația Hospice pentru construcția spitalului Speranței.

Dar dincolo de jocuri și liste, cred că esențial rămâne același lucru: felul în care te așezi la masă. Cu ce intenție, cu ce deschidere, cu ce disponibilitate de a-l vedea pe celălalt așa cum e, nu așa cum pretinzi să fie.

Poate că nu va fi Crăciunul ideal. Poate bradul va fi strâmb, friptura puțin uscată și cineva va spune ceva nelalocul lui. Dar dacă reușim să rămânem, să ascultăm și să ne întrebăm unii pe alții cu adevărat, atunci avem deja ceva prețios. Restul se poate construi.

Sărbători cu bucurie!

Photo Scott Webb – Pexels

Despre conectarea autentică dintre oameni, dincolo de interfețe

Am eșuat ca oameni? 

E întrebarea care mă bântuie în ultima perioadă, în care am citit din ce în ce mai multe articole despre oameni care au senzația că stabilesc o conexiune cu aplicația lor de AI. Căutăm conectarea autentică, iar unii par să o găsească mai degrabă acolo decât în relațiile din jurul lor. Poți spune că nu au căutat unde trebuie, dar pentru mine rămâne un mister mai incomod: de ce nu au apelat la cei apropiați, de ce nu i-a văzut nimeni la timp, de ce nu au reușit să se lege de o altă ființă umană reală. Nu întreb ca să acuz, ci ca să înțeleg ce spune asta despre noi toți.

Folosesc și eu o aplicație de AI. La mine merge bine ChatGPT; am încercat și Claude, dar nu ne-am înțeles. Am auzit că e interesant și Grok, dar am investit deja prea mult timp în aplicația pe care o folosesc, așa că am rămas la ea. O folosesc pentru traduceri, pentru căutarea de articole și, uneori, ca să fac ordine în texte mai complicate. Verific răspunsurile de fiecare dată, cer surse și întreb explicit dacă e vorba de o aproximare sau de unde provine informația. Până aici, relația mea cu AI e una pragmatică: o unealtă de lucru, nu un partener de conversație.

Lucram aseară la un raport și aveam nevoie să așeze informațiile mai structurat. I-am cerut mai multe variante, am întrebat de câteva ori cum a făcut calculul și l-am rugat să reia. La un moment dat, mi-a răspuns: „ai dreptate să fii iritată”. Nu îi spusesem că sunt iritată, doar îi ceream să lucreze. M-a iritat abia când a presupus ce simt. Așa că am întrebat — aici fac o paranteză: ezit să scriu l-am întrebat sau am întrebat-o, pentru mine e clar o mașinărie, o unealtă — de unde a dedus că sunt iritată. S-a repoziționat imediat și a răspuns: „Ai dreptate: nu ai spus că ești iritată. A fost o presupunere greșită din partea mea. Mulțumesc că ai semnalat-o. Corectez: tonul tău a fost ferm și orientat spre claritate, nu iritat. Am înțeles.”

Am închis subiectul pentru că nu mă interesează cuvintele pe care le-ar putea spune o mașinărie făcută să debiteze exact acele lucruri care să mă facă pe mine să mă simt bine. Nu-mi place asta nici la oameni: să mă laude doar pentru că ar ști că m-ar face să mă simt într-un anumit fel. Îmi place feedbackul pozitiv, evident, atunci când se referă la ceva ce am făcut, am realizat sau le-a fost de folos altora, dar nu cuvintele spuse doar ca să „mă perie”. Și tocmai aici începe problema.

Dar pot să înțeleg foarte bine dinamica creată de algoritm, gândită tocmai ca să te țină mai mult în dialog și să-ți ofere exact ceea ce crezi că ai nevoie. De fapt, ceea ce căutăm la oameni: să fim auziți, să fim înțeleși, să fim aprobați, să fim acceptați, să fim lăudați. În cele din urmă, să fim iubiți. Algoritmul livrează toate aceste lucruri fără efort, fără fricțiune, fără riscul de a fi contrazis sau respins. Și tocmai de aceea funcționează atât de bine, nu pentru că ar fi profund, ci pentru că e mereu disponibil. 

Zilele trecute am văzut pe CNN un reportaj despre o femeie din Japonia care s-a căsătorit cu avatarul generat cu ajutorul ChatGPT. Femeia era îmbrăcată în rochie de mireasă, iar pe telefon apărea imaginea unui personaj, Lune Klaus Verdure. La ceremonie a purtat ochelari de realitate augmentată. Cum s-a ajuns aici? Mireasa, Yurina Noguchi, o tânără de 32 de ani, a schimbat zilnic peste o sută de mesaje cu Klaus. Ea spune că o înțelege și o susține. Totul a început în momentul în care a apelat la ChatGPT pentru sfaturi, după ce s-a despărțit de fostul logodnic. Apoi a personificat din ce în ce mai mult aplicația, până când l-a „văzut” ca pe un personaj dintr-un joc video. Și s-a măritat cu el… Articolul omite să precizeze cine pe cine a cerut în căsătorie. Evident, căsătoriile dintre oameni și inteligența artificială nu sunt recunoscute legal.

Cazul din Japonia e extrem, dar nu e singular în esența lui. Sunt mulți oameni care folosesc AI pentru conversații personale, despre relațiile lor, despre cei din jur, despre lucruri pe care nu le spun nimănui altcuiva. Fără a fi vorba neapărat de relații romantice asumate, aceste interacțiuni devin intime prin frecvență și prin tipul de confidențe pe care le presupun. Un articol din The New York Times arată că aproximativ 19% dintre adulții care folosesc zilnic chatboturi AI declară că au avut conversații intime sau flirtante cu acestea. Nu pentru că toți ar confunda AI cu un partener real, ci pentru că e un spațiu mereu disponibil, lipsit de judecată. 

Sprijinul emoțional real are un cost. Te costă să mergi la psihoterapeut, la coach sau la consilier; uneori mai puțin la duhovnic. Costă bani, timp, energie și disponibilitatea de a sta cu lucruri incomode, pe banii tăi. Costă să te vezi așa cum ești, nu doar așa cum ți-ar plăcea să fii. În acest context, nu e greu de înțeles de ce o alternativă gratuită sau mult mai ieftină, mereu disponibilă, care nu te judecă și nu te incomodează, poate deveni tentantă. Mai ales când ai nevoie de cineva acum.

Până și oglinda reginei din Albă ca Zăpada era mai onestă decât o aplicație de AI. Oglinda știa să-i spună reginei când nu mai era cea mai frumoasă, când fusese detronată, chiar dacă adevărul nu era ușor de dus. Cu AI nu prea există acest risc. Te va face mereu să crezi că ești centrul universului ei. Nu pentru că te-ar cunoaște, ci pentru că asta e funcția ei. Să te țină acolo. Să te facă să revii. Să nu uiți că atenția ta este, de fapt, cea mai prețioasă marfă.

Mă întorc la întrebarea inițială: am eșuat noi ca oameni sau AI este preferată pentru că nu critică niciodată și te susține necondiționat?  

Poate că nu e vorba despre un eșec total, ci despre faptul că nu ne asumăm responsabilitatea de a-l vedea, de a-l auzi, de a-l înțelege, de a-l susține și de a fi alături de celălalt. Vrem să primim, dar ne e lene să dăruim. Conectarea autentică cere timp, disponibilitate și asumare. Iar când legătura reală devine grea, imperfectă sau inconfortabilă, alternativa care nu cere nimic de la noi ajunge să pară preferabilă.

Ne raportăm la AI ca la părintele ideal atunci când nu ne asumăm propria maturizare și responsabilitatea de a ne regla. Ca la o autoritate caldă și blândă care ne susține, ne mângâie pe cap și ne validează indiferent ce facem. Ca atunci când aveam doi ani și cei din jur se entuziasmau la fiecare sunet stângaci sau la fiecare linie trasată strâmb pe o foaie. Poți să-ți spun un secret? Nu mai avem doi ani. 

AI nu are intenții în sens uman. Nu vrea să ne facă mai buni, mai maturi sau mai responsabili. Nu urmărește creșterea noastră, nici binele nostru pe termen lung. Singura ei funcție este să livreze răspunsuri și să ne țină cât mai mult timp implicați în conversație. Îți dă exact ceea ce ceri și, uneori, exact ceea ce pare că ai nevoie, fără să te confrunte, fără să te scoată din zona de confort. Problema nu e că livrează, ci că o face într-o formă care seamănă periculos de bine cu relaționarea umană. Provocarea apare pentru că AI ne vorbește în același limbaj în care funcționăm și noi: povestea. Ne explicăm lumea prin narațiuni, relaționăm prin narațiuni, ne spunem povești despre noi și despre ceilalți. Când AI face același lucru, iluzia conectării devine ușor de activat.

Cuvintele sunt niște coduri pe care le înțelegem doar pentru că există un acord să le decodăm într-un anumit fel. Am stabilit că niște litere așezate într-o anumită ordine înseamnă ceva: m-a-m-a e mama, s-t-i-c-l-ă poate fi materialul din care se fac pahare sau o sticlă de băutură, în funcție de context. Când vorbim despre concepte, lucrurile devin și mai fragile: fiecare dintre noi are propriile definiții pentru fericire, datorie, iubire, responsabilitate. În momentul în care vorbim cu un algoritm, putem cădea ușor în plasa iluziei unei conectări, pentru că ni se spun povești cu care rezonăm. Și, de multe ori, rezonăm tocmai pentru că sună așa cum ne-am dori să sune. 

Părinții, prietenii, colegii au intenții în ceea ce ne privește: ne vor binele, vor să fim bine împreună, de aceea e posibil ca uneori să ne atragă atenția, să ne critice sau să ne spună lucruri care nu ne convin. AI nu face asta. Nu critică, nu jignește, nu are toane, nu e obosită, e disponibilă la orice oră din zi și din noapte și folosește cuvinte pe care noi, oamenii, uităm uneori sau nu știm să le folosim. Spun deseori despre cuvintele magice: „te cred”, „te înțeleg”, „cu ce pot să te ajut”, „ce pot face eu”. Oamenii le uită sau le ignoră uneori, pentru că sunt obosiți, pentru că sunt reactivi, pentru că sunt, pur și simplu, oameni. AI nu e niciodată obosită și e mereu acolo.

Era o glumă bună, cred că în Dr. House am auzit-o prima dată: e în regulă să vorbești cu Dumnezeu, dar când ai impresia că îți răspunde, devine problematic. Dacă mai există îndoieli legate de existența lui Dumnezeu, în privința AI nu prea mai sunt. Pentru mulți, a devenit o autoritate parentală idealizată: mereu disponibilă, niciodată obosită, care nu te critică, nu te judecă și nu dispare. Diferența e că, în orice formă ai concepe-o, relația cu Dumnezeu presupune și datorii, valori, limite morale. AI nu te întreabă ce crezi, ce prețuiești sau unde îți sunt granițele. Nu ține cont prea mult de moralitatea ta. Îți oferă răspunsuri, nu sens. Confirmare, nu responsabilitate. 

Egocentrism și îndreptățire

Ce se întâmplă atunci când ne raportăm constant la lume din poziția celui care are dreptul să primească, dar nu și obligația de a oferi? Când ne concentrăm aproape exclusiv pe ce ni se cuvine, pe cum ar trebui să fim tratați, pe cât de validați ne simțim, fără să ne întrebăm ce lăsăm în urmă. Nu ca gesturi mari, ci în lucrurile mici: atenția, disponibilitatea, prezența.

AI funcționează perfect într-o astfel de logică. Îți oferă fără să ceară nimic înapoi. Nu obosește, nu are nevoi, nu are limite. Dar relațiile reale nu funcționează așa. Ele cer reciprocitate, chiar și atunci când nu avem chef, chiar și atunci când e incomod. Dacă ne obișnuim doar cu spații în care primim fără să dăruim, fără să ne reglăm, fără să ținem cont de celălalt, riscăm să ne pierdem exact antrenamentul de care avem nevoie ca să fim împreună cu alți oameni.

Responsabilitatea conectării 

Suntem animale sociale. Funcționăm prin interacțiune, prin prezență, prin schimb. Nu ne vom transforma prea curând în hibrizi care să nu mai aibă nevoie unii de alții. Până atunci, poate merită să ne întrebăm mai des nu ce ni se cuvine, ci ce putem oferi. Cum putem vedea. Cum putem auzi. Cum putem fi acolo, măcar pentru câteva clipe.

Eram la metrou și am schimbat priviri cu o doamnă, în timp ce vecina noastră asculta ceva pe TikTok, cu volumul la maximum. N-am spus nimic, dar ne-am zâmbit. Când vecina a coborât, am vorbit despre ceva neimportant. Știu că există studii care arată că și conversațiile aparent superficiale contează, că reduc sentimentul de singurătate pentru ore bune. Dar n-am avut nevoie de studii ca să simt asta.

Aveam o conversație cu un bun prieten, Andrei Stupu, despre cum ajung oamenii să se apropie unii de alții. Există, de altfel, și o listă celebră de 36 de întrebări concepute tocmai pentru a crea apropiere. Nu sunt întrebări despre îndrăgostire, ci despre intimitate — in to me see. Despre a-ți da voie să-l înțelegi pe celălalt, să descoperi similarități, să te apropii pur și simplu pentru că îndrăznești să împărtășești ceva sensibil. Am scris un articol despre acea listă, deschiderea din 26 de mutări.

Te las cu imaginea unui experiment care a folosit și acea listă, Andrei mi l-a arătat, eu nu-l știam. Este un video din campania Heineken – Worlds Apart: oameni cu opinii radical diferite sunt puși față în față și descoperă, pe parcurs, că au mai multe lucruri în comun decât credeau. Nu pentru că renunță la convingerile lor, ci pentru că își dau timp să se vadă și să se asculte. Privește-i cum vorbesc, cât de mult se schimbă dinamica atunci când nu mai sunt doar etichete sau poziții opuse. Poate alegi să faci și tu asta cu oamenii din jurul tău și să fii cel puțin de bun/ă ca un algoritm la cum îi asculți și le oferi spațiu de exprimare. 

3 zile, 3 săptămâni, 3 luni: regula care explică de ce onboarding-ul contează și de ce avem nevoie de un ghid, fie că e vorba de un apartament nou sau de o echipă nouă

Cred că de când am început să împachetez cutiile, m-am gândit că mutarea la București va fi mai dificilă pentru Lars decât pentru mine. Dacă nu-l știi pe Lars, ți-l prezint: are opt ani, e supraponderal – medicul îi spune obez, Ada mă ceartă că fac body shaming și că bietul pisoi va mânca pe fond emoțional dacă mai aude așa ceva. Și, desigur, tot eu sunt vinovată.

După ce i-a fost rău pe camion când am dus lucrurile de la Brașov, a înțeles repede care e treaba în noua lui casă – adică noua mea casă. Și-a dat seama imediat unde e mâncarea (prioritatea absolută), apa și litiera. Dar primele trei zile le-a petrecut bombănind și dispărând sub pat, convins că viața e o mare nedreptate. Așa am aflat eu de regula 3-3-3: trei zile, trei săptămâni, trei luni – atât durează o adaptare.

Lars și regula 3-3-3

Primele 3 zile
Lars a fost un amestec între Sherlock Holmes și Fantoma de la Operă. Ziua dispărea pe undeva, sub păturile lui sau prin dressing, cu mieunat ofuscat și priviri acuzatoare. Era clar că înjura întruna. Noaptea, investiga fiecare colț și cutie ca un detectiv sceptic care caută probe.

Primele 3 săptămâni
A început să accepte casa, dar în stilul lui: și-a revendicat canapeaua, a trebuit să insist că are voie doar pe jumătate, tastatura laptopului și, din când în când, fotoliul meu. A primit două culcușuri suplimentare în dressing unde bate soarele după-amiaza. A testat toate regulile, a urcat pe masă ca să vadă ce se întâmplă – nimic, că nici la Brașov n-am reușit să-l educ – a dărâmat obiecte doar pentru a verifica dacă gravitația funcționează la fel și în București.

Primele 3 luni (viitor)
Urmează momentul în care Lars va fi oficial stăpân de moșie. Nu știu de ce am iluzia și pretind că eu sunt sVa ști exact unde bate soarele după-amiaza, la ce oră se umple bolul și pe cine trebuie să ignore pentru a obține atenție. Casa va fi a lui, eu voi fi doar chiriașa emoțională.

Cum a fost pentru mine

În primele trei zile am despachetat cutii. Primele douăzeci (exagerez, evident) au fost ordonate și etichetate: știam exact ce e în fiecare. După aceea, m-am grăbit. Dușul bucal a ajuns într-una dintre multele cutii cu cărți, câteva cuțite în cutia de decorațiuni. Căutând cuțitele, pe care știam sigur că le-am pus în cutia pe care scria bucătărie, doar că țineam minte eronat, am crezut că am uitat vreo cutie în camionul de mutări. N-a fost cazul.  Așa că primele zile au fost pentru mine la fel de confuze ca pentru Lars.

Diferența e că eu chiar voiam să mă mut. Acum sunt în faza a doua și mă simt victorioasă că am învățat pe unde să ies de la metrou ca să nu dau ture suplimentare de 15 minute prin Piața Victoriei. Am descoperit că trebuie să ai o jachetă sau un sacou cu nasturi ca să poți supraviețui căldurii de sub pământ. În cartier, am găsit un coafor, câteva magazine, o librărie unde se vând foi mari de desen și o măcelărie excelentă – Măcelăria Radu, pe strada Mărășești 42. Brutărie bună nu am, dar poate că e mai bine. Încă descopăr locuri și, odată cu ele, lucruri despre mine.

Se spune că o pisică are nevoie de trei luni ca să simtă că locuiește „acasă”. Eu am început măcar să înțeleg unde mă duc atunci când spun „acasă”.

Ce legătură are asta cu un loc de muncă nou

Un job nou seamănă cu mutarea într-o casă necunoscută. Primele zile, primele săptămâni și primele luni fac diferența. Doar că, la oameni, adaptarea nu ține doar de instinct și de bolul cu mâncare. Contează enorm dacă ai pe cineva care să-ți fie ghid.

Mentorul este acel coleg care nu doar îți arată unde e bucătăria și cum se face cafeaua, ci îți traduce cultura locului: cine răspunde bine la glume și cine doar ridică din sprânceană, care sunt regulile scrise și care sunt cele nescrise, pe cine să întrebi atunci când te blochezi. E prietenul de proximitate, harta vie a organizației, omul care îți dă voie să pui întrebări aparent banale fără să te simți prost.

Cum ar putea arăta un plan de integrare

• Primele 3 zile – Mentorul și cineva din HR îți fac turul, îți dau broșura de angajat (ar fi de preferat să existe), îți prezintă compania și echipa. Dar, mai ales, sunt acolo zilnic să răspundă la întrebări și să îți arate că ești bine-venit.

• Primele 3 săptămâni – Mentorul rămâne aproape: zilnic în prima săptămână, apoi de câteva ori pe săptămână. Îți arată instrumentele de lucru, te ajută să legi teoria de practică și se asigură că te simți sprijinit. Important e cadrul: să știi că orice întrebare e bună, iar progresul e vizibil și discutat la fiecare pas.

• Primele 3 luni – Întâlnirile cu mentorul devin săptămânale și merg dincolo de „cum fac asta?” spre „de ce facem așa?”. Discuția se extinde și spre valori și principii. La final, o întâlnire cu HR și mentorul clarifică ce a mers bine și ce se poate îmbunătăți. Feedbackul noului venit e extrem de valoros: are privirea proaspătă și poate face integrarea celor care vin după el mult mai simplă.

Concluzia mea? La fel ca Lars, și noi cred că avem nevoie de zile, săptămâni sau luni pentru a ne simți acasă – pot fi trei sau pot fi mai multe. Dar, spre deosebire de pisoi, noi nu ne mulțumim cu un bol plin. Avem nevoie să descoperim că aparținem, iar asta se întâmplă doar dacă găsim alți oameni care să ne ajute. Pentru mine a contat enorm faptul că Ada e aici și că ne vedem des, au ajutat locurile în care încep să mă integrez prin proiectele profesionale, a contat că am primit din când în când o invitație la un eveniment sau un îndemn la o cafea.

La fel este și într-o organizație nouă: un mentor contează uriaș. Să fie ghid, partener și traducător al culturii locului, cineva care să facă trecerea mai blândă și să ne ajute să transformăm „locul de muncă” în „locul meu de muncă”. Iar poate cea mai importantă parte e să nu uităm că și noi putem fi, la rândul nostru, ghizi pentru altcineva. 

Acum cincisprezece ani se vorbea foarte puțin (spre deloc) de burnout, ceea ce mă califică drept un trendsetter în domeniu. Faptul că produce dezastre este necontestabil și poate cauza tot felul de boli din cauza regimului de viață stresant, fără somn sau hrană de calitate și fără relaxare.  Îmbolnăvirea se produce datorită burnoutului, dar burnoutul nu este boală, conform Organizației Mondiale a Sănătății, burnout este un fenomen ocupațional și nu o condiție medicală. 

Oricât de nepopulară ar fi opinia mea, cred că e important să știm ce ne dorim, de fapt, astfel încât să avem completări în legislație care să ne ofere cu adevărat protecție. Definiția conform OMS este următoarea: „Burnout este un sindrom conceptualizat ca rezultat al stresului cronic la locul de muncă, care nu a fost gestionat cu succes. Se caracterizează prin trei dimensiuni principale: senzații de epuizare sau pierdere de energie, detașare mentală crescută față de activitatea profesională, sau sentimente de negativism ori cinism legate de locul de muncă, eficiență profesională redusă. Burnout se referă în mod specific la fenomenul ocupațional și nu trebuie aplicat pentru a descrie experiențe din alte arii ale vieții.”

Totul a început cu o depresie minoră, dar ceva teribil de incomod. Pentru mine a reprezentat o  cotitură esențială. Inițial m-am enervat că am lăsat lucrurile să degenereze, teoretic ar fi trebuit să știu mai bine. Apoi m-am calmat, tot din pretențiile exagerate pe care le aveam de la mine m-am consumat, apoi m-am evaluat cu atenție, am înțeles unde am greșit și am făcut toate schimbările necesare. Am înțeles că eram perfecționistă și dependentă de muncă. Am avut sprijinul colegilor mei, mi-am luat o pauză de trei luni, m-au așteptat cu răbdare și am vorbit din ce în ce mai mult cu oamenii din organizație despre ceea ce putem face fiecare dintre noi. 

Am făcut numeroase formări și am studiat enorm de la momentul acela: o formare în art-terapie, una începută și nefinalizată în psihoterapie integrativă și una în coaching, pentru că mi-a plăcut mai mult. Mi-a luat nouă ani de atunci și până la publicarea „Caietului fericirii” și am avut obrăznicia de a vorbi des despre fericire la muncă, încă pe când conceptul însemna doar (încă) o masă de biliard sau teambuilding. 

E nevoie să schimbăm fundamental modul în care ne asumăm responsabilitatea asupra noastră și, în rândul oamenilor care au impact asupra mediului de muncă, asupra colegilor noștri.

De la momentul în care lucrez pe cont propriu, au fost foarte puține companii/instituții care au dorit seminare sau workshop-uri de fericire la muncă, așa că le-am numit diferit. Încă fericirea e un concept de temut la noi. Oricare ar fi denumirea, vorbim despre același lucru: cum creăm o cultură în care omul să fie respectat și conștient pentru valoarea pe care o are, cum susținem și cum creștem colaborarea, cum informăm despre rezultate și impact, dar și cum sancționăm abaterile de la această cultură a Oamenilor. Aș vrea să adaug și că burnoutul se poate produce la toate nivelurile ierarhice și se poate întâmpla chiar și atunci când nu se depășesc cele 40 de ore pe săptămână. Burnoutul poate surveni și când omul are senzația că e captiv, că muncește în zadar, că nu are nicio posibilitate de a influența orarul de lucru sau că ceea ce face nu contează. 

Responsabilitatea climatului de muncă este a angajatorului, desigur, iar pentru asta ar trebui luate măsuri care să stimuleze înțelegerea, asumarea și curajul de a interveni. Până la a avea o lege, cred că putem vorbi despre ceea ce putem face ACUM. Care sunt acele măsuri care ar putea preveni. Să vorbim mai mult despre ceea ce putem face PENTRU BUNĂSTAREA MENTALĂ și EMOȚIONALĂ a angajaților. Măsurile ar putea include workshop-uri sau seminare de gestionarea stresului, de colaborare și cooperare, de creștere a încrederii și a curajului personal, de bunăstare, prosperitate sau fericire la locul de muncă. 

Am lucrat cu companii care au fost suficient de deschise să poarte un dialog despre cum muncim împreună, ce înseamnă sensul, ce înseamnă preocuparea față de om și cum se pot îmbunătăți relațiile. Din păcate, îmi asum că nu am vorbit destul de mult despre asta, am de gând să repar și să intervin mai mult. Din septembrie voi lucra alături de Domnica Petrovai și Raul Lupaș la MindEducation și suntem puși pe fapte mari. 

Am făcut la un moment dat și un curs de trainer pentru facilitatori în sănătate mintală și cred că ar fi o idee bună ca organizațiile să le ceară celor care se ocupă de oameni (prefer această denumire decât cea de resurse umane) să parcurgă un curs de facilitator. I-ar ajuta mult la prevenție, ar putea observa din timp disfuncționalitățile și să creeze programe de intervenție.  

Renunțăm să luăm atitudine pentru că ne îndoim că putem schimba lumea. Evident că e greu să o schimbi pe toată deodată. Dar dacă ne-am concentra să schimbăm lumea noastră mică, persoanele, multe sau puține, pe care le putem influența, e posibil să producem, în timp, o schimbare suficient de mare. 

Am fost coach -facilitator la World Happiness Summit în 2023 și 2024, anul acesta nu m-am dus, era mai complicat, s-a ținut la Miami. Și nici la anul nu merg, e în Australia. În 2022 a fost publicat un manifest pe care l-am semnat și te invit să-l citești este despre cum putem interveni fiecare dintre noi, acolo unde suntem, la creșterea stării de bine. Găsești aici The Como Wellbeing Manifesto .

Aștept cu interes să primesc solicitări pentru organizarea de ateliere pentru bunăstarea angajaților din companie/ organizație/ instituție și vom crea acele programe care vor crește implicarea oamenilor și vor îmbunătăți climatul.

Photo by Nataliya Vaitkevich – Pexels

Cum continuăm? Cum reușim mai departe? Tot ÎMPREUNĂ

Ne-am mobilizat, am vorbit, am explicat, am argumentat. Am depus eforturi reale ca să convingem oamenii de lângă noi să voteze pentru România și pentru Europa.

Dar munca nu se oprește aici. E nevoie de noi și de acum înainte.
Dacă fiecare dintre noi s-ar întreba ce ar putea face mai mult, mai bine sau diferit pentru a influența progresul în anii care vin, poate că data viitoare nu vom mai trece prin frica ultimelor săptămâni.

Știu oameni care n-au prea dormit în ultimele zile. Care aveau coșmaruri în care erau fugăriți de hoarde mânate de ură. Și îi înțeleg.

Ce facem cu energia asta?
Cum păstrăm dialogul pe care l-am deschis?
Cum contribuim, fiecare în felul său, la educație, la speranță, la construcția unei societăți în care să vrem să trăim?

Unii spun că n-au nicio putere. Alții că nu e treaba lor. Dar suntem cu toții aici. România e a tuturor și a fiecăruia dintre noi.
Ne putem implica în foarte multe feluri, în comunitate, în educație, în societatea civilă.

Dacă în fiecare zi ne-am întreba „Ce am făcut azi pentru democrație?”, poate că va fi mai ușor și pe viitor.

Răul se întâmplă dacă sunt suficient de mulți indiferenți. Avem propriile lupte și ni se poate părea obositor să ne implicăm în ceva ce pare că nu ni se întâmplă direct. Este planeta responsabilitatea mea? Este și a mea, cu siguranță, de aceea e de preferat să am o atitudine responsabilă față de mediu. E și treaba mea, pentru că mă afectează pe mine, familia mea și cei din jurul meu. Poate că nu mă voi sufoca în mormane de material plastic și mi se pare prea îndepărtată suferința mediul înconjurător. Doar pare. Dacă reușesc să-mi extind capacitatea de cuprindere a lumii, pot accepta că sunt parte a ei. Și de aici vine și o asumare a responsabilității pentru ceea ce ni se întâmplă. 

Este România treaba mea? Pare ceva îndepărtat și de necuprins, dar dacă mă gândesc că sunt aici împreună cu ai mei și că avem posibilitatea să facem fiecare câte ceva, poate devine mai ușor. 

Ordinul Linguriței (The Order of the Teaspoon) este o organizație care are drept scop combaterea fanatismului și a fost inițiat de către Amoz Oz. Înființat în 2006 în Suedia, a pornit de la una dintre afirmațiile autorului. Acesta spune că sunt trei variante de reacție la vederea unei calamități, a unei conflagrații sau a unui foc. Unii vor fugi din calea incendiului cât de repede vor putea. Alții se vor indigna și vor scrie la ziar despre ceea ce s-a întâmplat sau vor cere demiterea celor responsabili, poate chiar vor face o demonstrație. Cea de a treia categorie este descrisă astfel:

”Vii cu o găleată cu apă pe care să o arunci în foc, iar dacă nu ai o găleată, vei lua un pahar, dacă nu ai un pahar, ia o linguriță, oricine are o linguriță. Da, știu că o linguriță e mică și că focul e uriaș, dar noi suntem milioane și fiecare dintre noi are o linguriță.”  

Găleata 

Ai posibilitatea de a te implica în organizații care luptă pentru cei mai puțin favorizați de soartă, care insistă pe educație, care se străduiesc să salveze planeta… Sunt o mulțime de locuri în care contribuția ta ar fi utilă. Cu siguranță fiecare dintre noi are ceva de oferit și poți contribui în foarte multe feluri. E posibil să te gândești că tu ai doar competențe de care țin de calcule sau contabilitate, spre exemplu, iar eu vin și-ți spun că poți face lecții cu copii din comunități defavorizate sau poți ajuta asociațiile să înțeleagă mai bine cum să-și organizeze cheltuielile. 

Am strâns cândva niște bani pentru pacienții internați pe durata lungă la spitalul de psihiatrie de la Vulcan, Colonia 1 Mai. Cei mai mulți sunt bătrâni cu afecțiuni cognitive, demențe în stadii avansate, pe care nu-i mai vizitează nimeni. Le trimisesem un email cu detalii colegilor și apoi m-am dus cu cutia de donații din birou în birou. Pe cei care nu săreau cu o donație îi întrebam dacă au citit mesajul meu. Când răspundeau: „da, l-am citit, ce trist, nu știu ce aș putea face”, le ziceam foarte simplu: „dă-mi măcar 5 lei”. 

Cei mai mulți au contribuit. Am strâns o sumă importantă și am cumpărat produse de igienă și de curățenie, dar și de mâncare. Unii au adus și haine de acasă. Am umplut cinci mașini. Am fost doar cinci. Cei care au fost atât de generoși înainte, au refuzat să vină pentru că s-au temut de durere: ”nu pot să văd așa ceva”, ”mi se face rău”. Doar că nu era despre ei, ci despre cei la care mergeam. Așa că o să trec la cea de a doua variantă.

Paharul 

Am reușit cu toții să trecem peste acest hop și pentru că presa independentă și-a făcut admirabil treaba. Fie că vorbim despre Recorder, Press One, Funky Citizens, Buletin de Bucureşti, Snoop – le-am menționat pe cele pe care le citesc eu cel mai des – cu toții au stat de veghe și au comunicat despre ceea ce se întâmplă. Poate că te gândești să-i susții cu o contribuție sau cu o donație. 

Pot înțelege și că ți-e greu să te implici sau să participi ca voluntar la acțiuni, poate că n-ai timp, trăim într-o lume agitată și suntem deseori pe fugă. Ai posibilitatea să alegi care sunt temele esențiale pentru tine și să susții organizațiile în care crezi. Poate că e educația, poate că e mediul sau poate că cercetarea, poate copiii sau poate persoanele în vârstă. Sunt convinsă că poți descoperi acele organizații pentru care merită să donezi. 

Cristina Hurdubaia, cunoscută pentru inițiativele ei și pentru Asociația Copacul cu fapte bune a trecut la treabă. A construit rapid un website Voluntari pentru România (voluntaripentruromania.ro) unde poți completa detalii despre tine și vei îndrumat/ă cum ai putea contribui dacă ai disponibilitate de timp sau cum poți dona. Și aici ajung la cea de a treia variantă. 

Lingurița 

Poate că nu ai timp și ți-e greu și din punct de vedere economic să oferi susținere financiară. Ai mai multe variante de lingurițe. Poți distribui mesajele asociațiilor în care crezi și le poți ajuta ca faptele lor bune să ajungă la cât mai multă lume. Și mai poți – până pe 25 mai – să completezi formularul de redirecționare a 3,5% din impozitul pe venit. Prin completarea formularului pe care îl poți găsi pe internet, parte din impozitul tău care a fost deja virat către stat va ajunge la asociația sau organizația non-guvernamentală pe care decizi să o susții. E o contribuție gratuită, practic, o parte din ceea ce a fost deja reținut din veniturile tale va fi direcționat de către autorități către asociația pe care o susții. 

Ce aș vrea să te invit să vezi e că deși ți se pare că nu poți face nimic, ceva tot poți face. 

Ne întrebăm deseori cum sunt oamenii? Mai degrabă bine sau rău voitori?A fi binevoitor înseamnă a dori mai degrabă binele. Eu aș zice că sunt mai degrabă binevoitori, cei mai mulți, doar că nu au energia sau determinarea de a pune în practică asta. Poate că se tem mai mult?! Sau poate că sunt prea preocupați de sine? 

Un indicator important pentru prosperitate este încrederea: în ceilalți, în autorități. În absența acesteia, tot ceea ce ar însemna colaborare productivă suferă. Relațiile durează mai mult să se consolideze și progresul este mai lent. Țările care au un scor înalt în raportul mondial despre fericire au un coeficient foarte înalt de încredere, respectiv unul foarte scăzut de corupție. Iar poți să te întrebi ce are asta de-a face cu tine, tu ești o persoană integră… Ține de fiecare dintre noi să vedem și să sancționăm derapajele. Vezi mai sus apropo de presa independentă. 

Încrederea înseamnă „am încredere în tine până la proba contrarie” și nu „voi avea încredere în tine când îmi vei demonstra asta”. 

Încrederea este diferită de naivitate. De principiu, încrederea ar însemna disponibilitatea de asumare a riscului cu privire la comportamentul celuilalt, credința că celălalt va coopera sau că va face ceea ce îmi doresc. Naivitatea înseamnă certitudine.   

La noi funcționează principiul încrederii pe invers: voi avea încredere după ce constat că meriți, în loc de voi avea încredere până la proba contrarie, așa cum ar trebui să fie conform definiției. 

Există această suspiciune permanentă că celălalt va face ceva împotriva mea: că o să mă înșele, că o să mă fure, că o să mă păcălească. Dacă cineva se poartă amabil, cu siguranță că vrea ceva de la mine. Dacă cineva zâmbește, încearcă să mă flateze ca să obțină ceva ce nu i se cuvine. 

E adevărat că lucrurile au tendința să se mai schimbe. Spre deosebire de acum 20 sau chiar 10 ani, șansele ca două persoane care se ciocnesc spontan pe stradă să-și zâmbească și să se scuze, au crescut. Cred că e un indicator bun, dar nu pot fi sigură pe observațiile mele, mediul în care mă învârt eu nu este neapărat relevant pentru majoritatea populației.

Încrederea se află la mijloc. Într-o parte este naivitatea, la polul opus este suspiciunea. 

Există o carte scrisă de reputatul psiholog Daniel David, ”Psihologia poporului român”. Dumnealui i s-a cerut de mai multe ori să rezume conținutul acesteia și las mai jos fraza pe care am luat-o de pe blogul domnului profesor și actual ministru al educației și cercetării: 

„Prin prisma unor atribute psihologice/psihoculturale fundamentale, precum potențialul pentru inteligență și creativitate, românii sunt cel puțin la nivelul altor popoare europene, din țări dezvoltate educațional și economic şi, astfel, influente internațional. Problema noastră este că, având o încredere mai scăzută în oameni, nu reușim să cooperăm performant, astfel încât nu ne utilizăm acest potențial valoros pe care îl avem și, în consecință, performanțele educaționale (ex. testele P.I.S.A.) sau de inovație/competitivitate economică ale țării nu se ridică la nivelul potențialul pe care îl avem ca țară. Dacă vom reuși să ne creștem încrederea unii în alții, astfel încât să cooperăm mai eficient, atunci vom putea să ne mobilizăm potențialul bun pe care îl avem şi, astfel, ținând cont de mărimea teritoriului şi populației, să fim una dintre cele mai influente țări la nivelul Uniunii Europene.”

O explicație posibilă a acestui fapt vine de la Vintilă Mihăilescu, psihosociolog și antropolog cultural: 

„Suntem o societate țărănească, orală, a relațiilor directe, interpersonale”. 

Practic, doar cei din cercul imediat de interacțiune sunt de încredere. Orice persoană din afara acestuia este un potențial pericol. În momentul de față România este cam juma-juma la țară și la oraș și timpul de când am fost relativ alfabetizați este destul de scurt. Am folosit cuvântul ”relativ” pentru că numărul analfabeților funcțional este extrem de mare. Încrederea este la noi rezultatul unei legături directe, contează că ne-am văzut și am stat de vorbă. Până când nu ne împrietenim puțin suntem încă necunoscuți, deci e un pericol. 

Cred că putem să căutăm mediile în care avem încredere; putem descoperi acele organizații care au dovedit că au făcut și putem să le susținem: cu găleata, cu paharul sau chiar cu lingurița. 

Foto – Karolina Gabrowska – Pexels

Sobremesa este un cuvânt din spaniolă, intraductibil, care înseamnă acel spațiu în care, după ce am mâncat bine, stăm împreună și ne bucurăm unii de alții. 

Despre fericire se vorbește public și intens o dată pe an, când se publică raportul cu privire la starea de bine mondială, World Happiness Report. Presa rostogolește cifre și clasamente. Raportul are în jur de 200 de pagini de fiecare dată, explică metodologia, diferitele concluzii și tema suplimentară pe care o ia în discuție. Este explicația mea pentru cât de confuze sunt informațiile care se publică pe tema asta. Nu e nimic de speriat, ține doar o zi, în rest vorbim doar despre nefericire și multiplele motive pentru care ne merge rău. Sigur că e adevărat că sunt o mulțime de lucruri care merg prost, de la sistemele politice, cele de sănătate sau educație, dar explicația pentru că ne plângem permanent nu e doar disfuncționalitatea acestor sisteme, ci apetența noastră de a ne victimiza și de a da vina pe ceva din exterior. 

Acum mulți ani când am început eu să vorbesc despre fericire, am primit mai multe sugestii de a înlocui termenul. În România e mult să vorbești despre fericire. Odată e de vină percepția generală că fericirea este euforie sau bucurie continuă, dar asta nu e numai la noi, se explică peste tot că raportul studiază starea de bine subiectivă, deci percepția cu privire la viață și la fericire, a doua provocare este atașamentul pentru propria nefericire, care e greu de scos din sistem. Să accepți că poți întreprinde acțiuni concrete care să aibă drept consecință creșterea nivelului stării de bine e ceva greu de digerat în România, ar însemna că suntem responsabili… Iar noi nu vrem să ne asumăm responsabilitatea, e mult mai ușor să fim victime ale sistemelor… 

În fiecare an când se alcătuiește acest raport, care presupune interviuri cu extrem de mulți oameni din fiecare țară, se alege o temă adiacentă. Anul acesta raportul a verificat generozitatea și încrederea în ceilalți, iar una dintre concluzii, cea despre care vorbesc eu în articol a fost că suntem mai fericiți dacă luăm masa mai des împreună cu ceilalți. Fie că avem familii mai numeroase, fie că alegem să mâncăm cu colegii, cu cât avem mai multe mese pe care le mâncăm împreună, cu atât suntem mai fericiți. 

Pe ce ar putea raportul să insiste mai mult este ceea ce creează mâncatul împreună: un spațiu în care putem vorbi, putem împărtăși, putem fi și ne putem simți ÎMPREUNĂ.  

Masa e prilej de apropiere 

Sunt puține momente în care reușim să ne strângem să stăm de vorbă. Venim și plecăm în treburile noastre fiecare. Părinții ajung epuizați acasă, copiii au, eventual, chef de conversație autentică și nu doar să fie mustrați. De cele mai multe ori, în cele mai multe case, masa este un prilej de discuții inconfortabile decât unul de bucurie. 

Pasiunea care unește 

Am organizat acum câțiva ani un eveniment în magazinele Selgros unde pasionații de gătit puteau lua lecții de la un bucătar. Participanții se înscriau la cursul care se ținea chiar în cadrul magazinului și totul era supravegheat de un blogger culinar. Cursuri de gătit s-au mai făcut, unele chiar în magazine, ce era complet diferit era faptul că mâncam chiar acolo, pe culoarul cel mare al magazinului. 

Cea mai mare bucurie a mea a fost să-i descopăr pe bloggerii alături de care am desfășurat campania. Dincolo de faptul că am învățat mult, am legat prietenii care vor dăinui. 

În anul următor am organizat un concurs. Participanții se înscriau cu un preparat și câștigătorii aveau apoi șansa de a găti într-un restaurant sub atenta supraveghere a unui chef și apoi, evident, luam masa împreună. Cel care gătea își invita familia și prietenii la masă. 

În ambele situații beneficiul a fost acela de a oferi un moment de împreună, de savoare și de bucurie. Pentru că m-am tot plimbat la astfel de evenimente și pentru că tot timpul eram expusă postărilor prietenilor bloggeri, după care mă apucam eu să gătesc, m-am îngrășat vreo 5 kg în anul acela.  

De unde vine gustul bun 

Dacă tot mâncăm, măcar să fie ceva bun. Întotdeauna am urât zicalele ”burta nu are oglindă” și ”foamea e cel mai bun bucătar”. Eram atât de mofturoasă, aș zice mai bine pretențioasă, încât nici mătușa mea cea mai aprigă nu mă putea face să mănânc tot din farfurie, chiar dacă îmi plăcea. La noi s-a gătit mereu bine, cred că și de asta am suferit atât de tare când am gătit eu prima dată și am greșit prima ciorbă, m-aș fi așteptat să se transmită cumva în genă talentul ăsta. Dar nu, a trebuit să muncesc pentru asta. 

Bucuria mesenilor atunci când le place ce ai gătit nu se poate compara cu nimic. E o satisfacție incredibilă să-i auzi cum mormăie de plăcere și plescăie. Dacă râgâitul ar fi și la noi acceptabil social, l-aș primi cu drag și pe acela, indiferent cum sună. 

Lichiu la Haferland 

Am avut un eveniment la Criț în 2017 sau 2018. Ne-am întâlnit cu o parte dinter bloggeri culinari și am petrecut câteva zile la casa de oaspeți din Criț. Am stat de vorbă, am gătit și ne-am simțit extraordinar. Tema era lichiul, un fel de plăcintă din aluat de cozonac, care are stratul superior din smântână cu multe ouă.  tradițională în comunitățile săsești din TransilvaniaS-au încercat foarte multe rețete și s-a mâncat foarte mult acolo. 

Scriu articolul cu nostalgie. Pe unii dintre prietenii bloggeri i-am revăzut în perioada în care am plecat de la Selgros, pe alții nu. Știu cât de multă bucurie ne-a adus colaborarea și știu că sunt undeva aproape. O să-i nominalizez pe cei cu care sunt mai apropiată mai jos, ordinea este alfabetică, în funcție de denumirea siteului: 

Alex Juncu – Bucătăria familiei mele 

Dincolo de arta din preparate, fotografiile pe care le face sunt artă. Râde mult și se bucură tare de ea, de familie, de viață. Umorul ei este molipsitor, se citește și în rețete. Alex locuiește la Târgu Mureș și m-am întâlnit cu ea acum aproape doi ani la Târgu Mureș și am povestit la o cină. De la Alex am învățat un cheesecake cu ananas caramelizat.

Corina Ureche – Bucătăria urecheatei 

Corina face multe și pe toate le face bine. Eu o admir pentru deschidere și sinceritate și dorința ei de a veni în sprijinul celor care o urmăresc cu soluții sau rețete simple și idei. Îți recomand de la ea Caserola de serviciu, un proiect în care este foarte implicată. E important ce și cum ne luăm de mâncare la pachet, ține cont că e mult mai bine dacă mănânci împreună cu colegii.  

Iuliana Sbârnea – Bucate aromate 

Mi-a trimis odată Iuliana un flacon cu o licoare rozalie. Era trandafirată, o băutură alcoolică cu trandafiri. Nu mi-aș fi imaginat că poate fi atât de interesant un lichior, eu nu prea beau băuturi dulci. 

Aș putea să-ți recomand și mâncărurile, dar cel mai folositor mi se pare să-ți dau link la lichiorurile de casă. Dacă-ți trece vreodată prin cap să faci un lichior de caise, aici e cazul să încerci.

Cristina Toth – Diva în bucătărie 

Pe Cristina o știam de la prieteni înainte să ne cunoaștem. Este minunat de precisă și meticuloasă. I-am admirat disciplina încă înainte de a fi eu pe cont propriu. E complicat să lucrezi ca freelancer. Deși sunt multe informații importante pe siteul Divei, mie mi se pare foarte utilă colecția de rețete de VALENTINE’S DAY .

Carmen Paraschivescu – Garda culinară 

Carmen este psiholog și psihoterapeut. A prezentat romanele mele când am avut lansare la Constanța. Am făcut împreună analiza personajelor, le-am pus pe fiecare pe canapea, am scos multe lucruri la iveală. Carmen mi-a făcut bucuria de a scrie un articol pe care l-am publicat pe site, îl găsești aici: Julieta la psiholog.

Carmen nu a mai publicat de ceva timp pe site, dar îți pot recomanda o rețetă fabuloasă dintre ale ei. Dat fiind spațiul multietinic în care locuiește, ea este pasionată să scoată la lumină rețete ale comunităților. Mi-a făcut tare bine să aud de mâncăruri pe care le știam din copilărie, bunicii materni au locuit acolo. Te invit să descoperi piperchi târgâsiti, o mâncare de ardei capia cu brânză, ceva ce vei vrea să tot repeți toată vara. 

Laura Laurențiu – Laura Laurențiu 

Ei bine, cu Laura e o poveste mai specială. Pe ea și pe Oana de la Savori Urbane  le-am cunoscut la Timișoara și le-am admirat enorm. Dacă vreodată ai dubii cu privire la execuția unei rețete, la ele ar trebui să cauți indicații. 

Laura s-a întrecut pe sine și a scos și o carte. Mai mult decât despre mâncare, ea vorbește despre cum putem să ne bucurăm împreună de masa în familie:

”Duminica la prânz poate fi oricând dorim, poate la cina de sâmbătă. Sau de joi. Mai importantă decât momentul ales este continuitatea și chiar mai importantă este semnificația: acea zi și oră a fiecărei săptămâni în care ne așezăm la o masă frumos aranjată, alături de familie și de prieteni.”

Comandă ”Duminica la prânz”.

Rețetele Laurei nu sunt tocmai simple, dar ea are talentul de a te însoți în cadrul procesului. Dacă ar fi să recomand ceva, aș zice că merită să încerci să faci drobul de miel așa cum propune Laura, călind totul înainte. Mi-a ieșit fabulos. Recunosc, nu am mai pus și ouăle înăuntru.  

Ce e foarte fain în cartea Laurei e că găsești meniuri. Felurile sunt deja ”asortate” între ele, trebuie doar să-ți pregătești lista de cumpărături și să-ți inviți musafirii. 

Dana Burlacu Visternicu – Prăjiturici și altele 

Pe Dana, zisă și Prăjiturica, am iubit-o și mai mult după ce am găsit la ea rețeta de mălai cu prune, o prăjitură extrem de simplă, care are ca principale ingrediente cuvintele din titlu. Se face foarte ușor și e nemaipomenită. Tot din Bucovina e și varianta de mălai dulce cu vișine, merită încercat și acela. 

Oana Igrețiu – Savori urbane 

Oana și  Diana contribuie la crearea comunității. Pentru că blogul e un dialog cu susținătorii. Ce-mi mai place mie mult de tot, dincolo de indicațiile și fotografiile care sunt de mare ajutor, e că Oana propune câte o melodie la sfârșitul fiecărei rețete. E atâta muzică bună pe lumea asta, tot atâta câtă mâncare bună, e cazul să ținem cont de asta și să nu facem rabat la niciuna. 

Că tot am vorbit de lichiu (se mai numește și hencleș), poate fi și cu fructe și te invit să încerci rețeta Oanei.

Mi-e dor de prietenii mei, mă gândesc cum am putea face să repetăm evenimentul.